Să ningă cu iertare peste lume,
Să-i dăm zăpezii dreptul la un nume,
Să vină doar un viscol de iubire,
Să-i dăm ninsorii drept la nemurire.
Să nu mai fie boală şi minciună
Şi iarna să ne-aducă împreună,
Să cânte-n cer lumina cu credinţă,
Să nu mai fie ger şi neputinţă.
Cel mai important act cred că este a crede. Acest verb are o greutate colosală. Începând de la propria-ţi persoană: încrederea în sine, acesta urcă grandios la ceruri: să crezi în desăvârşire. Nu e doar un verb. E un călător al nemărginirii. Şi, dacă ne defineşte, atunci nu vom mai fi doar prizonieri ai efemerului.
E numai dor în tainica ninsoare,
Cad în genunchi dureri nepământeşti,
Noi am trimis Luminii o scrisoare:
În cer şi-n inimi veşnic străluceşti.
Când toate rănile te dor
Şi nu găseşti o altă cale
Să strângi zăpezile de dor
În tainele privirii tale.
Mi-e sufletul de pace însetat,
E doar singurătate și zăpadă,
Când iarna într-un dor s-a îmbrăcat
O lacrimă din ceruri vrea să cadă.
More →
Eu cred într-o ninsoare de Lumină,
Şi-n doruri care plâng doar pe pământ,
Mai cred că în puterea lor divină
Părinţii şi doar ei sunt cântec sfânt.
O speranţă, vă rog, numai una mai cer,
Dar ea nu e aici, stă-n lumina din Cer.
O speranţă, vă rog, numai una implor,
Căci aici pe pământ nu e prim ajutor.
Există doar un fel de bogăţie:
Ea stă în cer, în inimi şi-n cuvânt,
Iar dragostea e sfânta poezie
Care-a venit din ceruri pe pământ.
Eu am crezut că iarna-i doar poveste,
Dar am aflat că şi iertare este,
Deşi iubeam doar toamna cea de taină
Eu am aflat că iarna e o haină.
Că ea îmbracă rănile şi timpul
Şi numai ea rămâne anotimpul
Cu care ne-nvelim în amintire,
Eu am aflat că iarna-i nemurire.
Din ochii însetaţi de biruinţă
Căzură două lacrimi peste vreme,
Aici e vatra dragostei supreme,
Aici pământul a rodit credinţă.
