Scrisori cu destinaţia cerului

Câteodată ai nevoie doar de o privire care să îţi mângâie rănile. Şi priveşti spre cer, acolo de unde ştii că se revarsă lumina şi mângâierea care te poate alina. Acolo s-au mutat mulţi dintre cei dragi nouă şi locuiesc printre stele. În casa lor e linişte şi libertatea supremă şi, din când în când, ne ating lacrimile de dor. Cu toate astea, ei locuiesc în continuare în noi şi niciodată nu vor părăsi sufletele noastre.

Scrisorile noastre cu destinaţia cerului au timbre de dragoste şi dor. Sunt rugăciuni pentru cei care ne privesc cu profundă iubire de Sus. Şi, la rândul nostru, primim rugăciunile lor. Omul ascunde o ploaie de mistere, cerul mărturiseşte o ploaie de frumuseţi. De doruri şi lumini care vin să ne îmbrăţişeze. Omul plânge cu clipe ostenite, cerul plânge cu eternitate. Între oameni plouă cu tăceri, între cer şi om plouă cu rugăciune. Să atingem aceste ploi de binecuvântare şi ele ne vor fi leac.

Caută şi păstrează mereu o bucată de cer deasupra vieţii tale, spunea memorabil Marcel Proust. O bucată de cer îţi poate fi cel mai frumos veşmânt, dar şi tratament. Să te înveleşti cu cerul când te simţi deznădăjduit şi singur este cea mai profundă manieră de vindecare. Cei care te veghează de acolo te pot atinge astfel într-un mod luminat.

Deschide poarta cerului şi lasă
Secundele să plângă-n efemer
Şi nu e o iubire mai frumoasă
Ca lacrima plecată de la cer.

Cred că nu e dor mai tainic decât acela care coboară din ceruri. Trebuie doar să învăţăm să ne tratăm durerile cu lumina lui. E vorba de dragostea eternă. Cea care nu cunoaşte timp şi spaţiu. Cea care scrie veşnicie într-o amintire. Şi, până la urmă, ce-i pasă vântului de ploi dacă nu plouă cu iubire?

De multe ori ne gândim la călătoria în care au plecat cei dragi. Şi ne imaginăm un loc divin, un fel de tărâm al copilăriei şi libertăţii în care pluteşte veşnicia. Acolo nu sunt griji, tristeţi, supărări ori suferinţe, nu e răutate, violenţă sau mânie, este doar dragostea care i-a îmbrăcat etern în veşmântul lor. Şi ei ne veghează şi ne trimit răspunsuri. Ştim doar că locul lor este şi în sufletul nostru. Ei nu rămân doar amintiri, ci rămân în adâncimile noastre interioare.

Nu toate dorurile plâng,
Nu toate poartă câte-un nume,
Dar sunt şi doruri care strâng
La pieptul lor întreaga lume.

Cerul i-a dăruit omului, spre a-i recompensa toate greutăţile, trei lucuri: speranţa, visul şi zâmbetul, afirma Kant. Iată care sunt răspunsurile pe care le primim de la cer. Timpul este o floare căreia îi cad petalele la picioarele noastre. Să strângem aceste petale cu speranţă şi să transformăm parfumul lor într-un vis. Să ne aşezăm în braţele dorului şi să îl lăsăm să ne aline cu zâmbetul eternităţii.

Suntem doruri care lăcrimează cu dor. Suntem clipe care tânjesc după o îmbrăţişare. Chemăm ploi care sărută pământul cu dragoste şi trimitem cântece de foc şi neuitare spre cer. Dar, mai presus de asta, suntem adăpostul celor care au vrut să scrie în noi nemurire.

Dacă v-a plăcut acest articol mai puteţi citi şi Amintirile şi locul în suflet.