Îndemn la umanitate

Hai să vorbim de timp şi nepăsare,
Şi de aceste de răni care ne dor,
Hai să vorbim de ierni şi vindecare
Şi de aceste visuri care mor.

E casa noastră numai necredinţă
Şi-n ea se lasă frig şi s-a-nnoptat,
Acum se strigă ultima dorinţă,
Acum vedem cum ne-am executat.

Şi cine, oare, poate să ne ierte
Că am semnat cu voie pentru chin?
Noi am cerut ispitei doar oferte
Şi-am negociat la sânge un destin.

Hai să vorbim de vară şi de ploaie
Şi de aceste lacrimi pe pământ,
Hai să vorbim de ură şi războaie:
De ce-a ajuns lumina în mormânt?

E casa noastră numai nedreptate
Şi-n ea se lasă ierni fără sfârşit,
Dar nici acum n-avem maturitate
Şi pasul ne-a rămas tot rătăcit.

Şi cine, oare, poate să ne scape
Când am semnat cu voie un calvar?
Noi am distrus păduri şi munţi şi ape
Şi-acum am vrea iertarea ca pe-un dar.

Hai să vorbim de cer şi de speranţă,
De toţi aceia care au plecat ,
Hai să vorbim de crunta ignoranţă
Şi cum ne-am umilit şi ne-am trădat.

În casa noastră-i boală şi durere,
O lacrimă din soare a căzut
Şi-n toată lupta asta de putere
Privim absenţi cum cerul a tăcut.

Şi cine, oare, poate să-nţeleagă
Că am fost orbi şi surzi şi fără glas?
Căinţa noastră a rămas beteagă.
Cu toate astea, cerul ne-a rămas.

Deşi au fost furtuni de neglijenţă
Şi-am rătăcit ades străini şi goi,
Hai să uităm de foc şi violenţă,
Să reclădim o casă pentru noi.

Hai să vorbim de noi şi de iertare,
De ultima revanşă către cer,
Hai să vorbim de vieţi şi vindecare,
Hai să fugim din lacrimă şi ger!

Dacă v-a plăcut această poezie mai puteţi citi şi Înserare.