Hai să vorbim de timp şi nepăsare,
Şi de aceste de răni care ne dor,
Hai să vorbim de ierni şi vindecare
Şi de aceste visuri care mor.
E casa noastră numai necredinţă
Şi-n ea se lasă frig şi s-a-nnoptat,
Acum se strigă ultima dorinţă,
Acum vedem cum ne-am executat.
Cuvântul mi-a fost leagăn şi-alinare,
Iar casa mea e însăşi poezia,
În ochii ei veghează veşnicia
Şi toamna redevine vindecare.
Cuvintele-au rămas mult prea sărace,
Doar îngerii să-ţi cânte la viori,
Rămâi în neuitare şi în pace,
Rămâi etern un cer fără de nori.
Albe destine îmi croiesc prin mare,
Aştept pe stânca unui dor tardiv,
Acum că timpul suie către soare
Ascund lumina lui într-un motiv.
S-au stins luminile din noi
Şi s-a-nserat mult prea devreme,
Iar vor veni furtuni şi ploi
Să contrazică teoreme.
Acesta-i cruntul adevăr:
Pe noi ne-a părăsit voinţa,
Cum roade viermele în măr
Aşa ne roade neştiinţa.
Se-aude un pian în înserare
Şi-n plânsetu-i amurgul se răsfrânge,
Un pianist tăcut, cu-obraji de sânge,
A înnoptat în stele şi-n uitare.
Din toate tainele din soare
Pe una ne-ncetat o cânt,
Doar mama este vindecare
Şi veşnicia din cuvânt.
La ceas de neputinţă şi trădare
Când cerul ne priveşte întristat
Îl rog să ne trimită o salvare
Căci la Urgenţe sună ocupat.
Această ţară a ajuns o rană
Şi-n ochii săi durerile mocnesc,
Când locul ei era într-o icoană
De ce-i lovită-n mod neomenesc?
Priviţi, vă rog, cum trece nepăsarea
Şi caută şi-n lacrimi un câştig,
Ea ştie care-i preţul, nu valoarea,
Şi ne-a lăsat în beznă şi în frig.
Azi mi-a vorbit un înger despre tine,
Lumină sfântă-n bolţi de neuitare
Şi-o lacrimă căzu pe-un ţărm de mare
Durerea noastră vrând să o aline.
