Ne iartă, Doamne, crunta nepăsare
Care-a sfidat iubiri şi cer şi mare,
Abia acum în frig şi umilinţă
Pământul cere dreptul la căinţă.
Şi nu costa nimic o bucurie,
Dar am trădat această datorie,
Iubirea pentru semeni şi natură
A devenit o jalnică tortură.
Toamna ne-a pictat veşminte,
Cerul lacrimă fierbinte,
Dorul de senin te cheamă
Să te-apropii fără teamă.
Frunză verde, dor în vânt,
Treci în taină pe pământ
Toamnele să le mângâi
Cu iubirea cea dintâi.
Cu Radu Gyr mi-am înfrăţit suspinul,
Am lăcrimat cu toamnă şi iertare
Şi-n valuri mi-a cântat albastra mare
Să-mi împlinesc cu dragoste destinul.
Hai să vorbim de timp şi nepăsare,
Şi de aceste de răni care ne dor,
Hai să vorbim de ierni şi vindecare
Şi de aceste visuri care mor.
E casa noastră numai necredinţă
Şi-n ea se lasă frig şi s-a-nnoptat,
Acum se strigă ultima dorinţă,
Acum vedem cum ne-am executat.
Cuvântul mi-a fost leagăn şi-alinare,
Iar casa mea e însăşi poezia,
În ochii ei veghează veşnicia
Şi toamna redevine vindecare.
Cuvintele-au rămas mult prea sărace,
Doar îngerii să-ţi cânte la viori,
Rămâi în neuitare şi în pace,
Rămâi etern un cer fără de nori.
Albe destine îmi croiesc prin mare,
Aştept pe stânca unui dor tardiv,
Acum că timpul suie către soare
Ascund lumina lui într-un motiv.
S-au stins luminile din noi
Şi s-a-nserat mult prea devreme,
Iar vor veni furtuni şi ploi
Să contrazică teoreme.
Acesta-i cruntul adevăr:
Pe noi ne-a părăsit voinţa,
Cum roade viermele în măr
Aşa ne roade neştiinţa.
Se-aude un pian în înserare
Şi-n plânsetu-i amurgul se răsfrânge,
Un pianist tăcut, cu-obraji de sânge,
A înnoptat în stele şi-n uitare.
