Distanţa dintre noi e un chirurg
A cărui milă nici nu mai există
Şi sub incizii grele se parcurg
Aceste depărtări ce mai rezistă.
Noi suntem pacienţii unui dor
Ce nu găsesc niciunde tratamente,
Mereu lipsiţi de primul ajutor
Şi operaţi de mâini incompetente.
Acesta e apelul de urgenţă:
Umanitatea trage ca să moară,
Se prăpădeşte într-o indolenţă
De care şi noroiul se-nfioară.
Când toamna-n sinea mea renaşte
Ca un poem desăvârşit
Un singur dor mă recunoaşte
Şi numai el m-a înrobit.
În urma tragediei numite nepăsare
S-a-mbolnăvit pământul şi are o tumoare,
Dar mai bolnav e ochiul acela ce priveşte
Cum sângeră natura şi cum se tânguieşte.
Cu legile nu mă mai cert,
Dar lupt cu o nelegiuire,
În baza cărei legi să iert
Că nu-mi dai dreptul la iubire?
Aştept o toamnă care mă previne
Că va fi arta dorului de tine,
Dar ştiu că dorul veşnic mă condamnă
Şi nu pot fără arta de-a fi toamnă.
Degeaba plâng luminile şi marea,
Doar cerul mai ascultă jalea lor,
În temniţa uitării stă valoarea
Şi-n jurul ei prea multe taine mor.
Tu te-ai născut în zi de vară
Şi tot cu vara vrei să pleci,
Să o priveşti ultima oară
Luând-o-n sinea ta pe veci.
Că reci ți-s brațele, singurătate,
Eşti însăşi boala lumii cea mai grea,
Pe umăr o tristețe iar mă bate
Şi simt cum lăcrimează umbra mea.
Ascultă cum te strigă marea,
Întregul cer o ocroteşte,
Netulburată e chemarea
Care-n amurguri străluceşte.
