Dintre toate puterile din lume cred că puterea noastră interioară este cea mai mare. Iar ea înseamnă credinţă, iubire şi nădejde. Acestea ne conferă tăria şi forţa de a trece prin lume şi a înfrunta tristeţile, obstacolele şi furtunile care se abat asupra noastră.
Bunicul îmi spunea adesea: Sfântă-i cartea, dar şi sufletul omului. Şi sfinte parcă i-au rămas vorbele. El mi-a insuflat iubirea pentru carte şi mi-a explicat de ce aceasta are o importanţă covârşitoare. Cartea îţi va deschide ochii, dar nu uita să îţi deschizi şi sufletul, mă sfătuia cu înţelepciune.
Pe legea mea că nu mai e dreptate
Şi-acest pământ cerşeşte demnitate,
Când se desparte umbra de fiinţă
Aşteaptă de la ceruri o sentinţă.
În ochii tăi a început ninsoarea
Şi-n ochii mei apune-o rugăminte
Când iarna ia în braţe jurăminte
Eu voi fi cerul tău şi vindecarea.
Eu cred că mai există fericire
Şi-o unică avere-ntre averi,
Familia e crezul de iubire
Şi singura dovadă să mai speri.
Să ningă cu iertare peste lume,
Să-i dăm zăpezii dreptul la un nume,
Să vină doar un viscol de iubire,
Să-i dăm ninsorii drept la nemurire.
Să nu mai fie boală şi minciună
Şi iarna să ne-aducă împreună,
Să cânte-n cer lumina cu credinţă,
Să nu mai fie ger şi neputinţă.
ÃŽn fiecare zi mi-e dor de tine,
Refuz oricare leac să mă tratez,
Doar tu şi toamna mă mai faceţi bine
Şi-n ochii mei de-a pururi vă păstrez.
Privesc în ochii tăi, eternitate,
Şi văd acelaşi tainic anotimp:
O dragoste mai mare decât toate,
O dragoste ce nu cunoaÅŸte timp.
M-ai condamnat cu legile supreme,
De dorul tău nici vara nu mai vine
Şi doar în ochii tăi îmi este bine,
Tu eÅŸti eternitatea din poeme.
Cuvântul mi-a fost leagăn şi-alinare,
Iar casa mea e însăşi poezia,
În ochii ei veghează veşnicia
Åži toamna redevine vindecare.
