Tristeţile nu pot să se despartă,
Sunt două anotimpuri care vor
Durerea şi eternul să împartă
În casa lor de taină şi de dor.
Tristeţea mea e foc şi amintire,
Un anotimp ce trece lăcrimând.
Eu nu renunţ la toamna din privire,
O voi purta oriunde şi oricând.
Această toamnă poartă pentru mine
O amintire care nu s-a stins,
Acelaşi dor în iarna care vine
Cu braţele-i de taină m-a cuprins.
Ne iartă, Doamne, crunta nepăsare
Care-a sfidat iubiri şi cer şi mare,
Abia acum în frig şi umilinţă
Pământul cere dreptul la căinţă.
Şi nu costa nimic o bucurie,
Dar am trădat această datorie,
Iubirea pentru semeni şi natură
A devenit o jalnică tortură.
De-atâta dor şi toamna e bolnavă
Şi m-a privit cu vers bacovian,
Îşi căuta puterea-ntr-o octavă
Şi-a început să cânte la pian.
Două singurătăţi stau într-un dor
Şi toamna le dezbracă de păcate,
E foc şi neuitare-n ochii lor –
Aceasta-i cea mai grea singurătate.
Toamna ne-a pictat veşminte,
Cerul lacrimă fierbinte,
Dorul de senin te cheamă
Să te-apropii fără teamă.
În fiecare zi mi-e dor de tine,
Refuz oricare leac să mă tratez,
Doar tu şi toamna mă mai faceţi bine
Şi-n ochii mei de-a pururi vă păstrez.
Frunză verde, dor în vânt,
Treci în taină pe pământ
Toamnele să le mângâi
Cu iubirea cea dintâi.
Amurg
Amurgul dintre noi e o poveste
scrisă în frânturi de timp
pe braţele purpurii ale reveriei
şi lasă clipele ostenite
să adoarmă pe umerii nemuririi
fără să-şi ia rămas bun
de la vremelnicie….
De n-ar plânge şi pădurea
Ochii tăi n-ar şti să-mi dea
Un amurg fără de nume
Care-n cer ar lăcrima.
