Vinovăţie

Amurgul e de vină sau poate-i vina mea,
Trec amintiri în lacrimi şi nu vor dispărea,
Iar cerul se rescrie, ca un poem sublim,
Şi toamnă se numeşte ceea ce noi trăim.

Eu ştiu că toamna este supremul creator,
Dar de atâta artă şi simţurile dor,
În simfonia frunzei mai cade-un muritor:
Cel ce numeşte toamna drept cel mai aprig dor.

Amurgul e de vină sau poate-i vina ta,
Dar fără nostalgie nici dor n-ar exista,
Cuvinte nerostite mai rătăcesc în ploi
Şi toamnă se numeşte distanţa dintre noi.

Să n-acuzăm amurgul, că nu e vina lui,
Tu eşti amurgul tainic al ochilor căprui,
Cu toate astea, încă, mai pot să te mai iert
Şi toamnă se numeşte al inimii concert.

Amurgul nu-i de vină, aş vrea să înţelegi
Când plouă peste versuri nu poţi să mă renegi,
Dar, uite, cade frunza şi cad şi eu cu ea,
Şi toamnă se numeşte vinovăţia mea.

Dacă v-a plăcut această poezie mai puteţi citi Vinovaţi de dor.