Ploi de dor

În ochii primăverii sunt numai ploi de dor
Şi omul redevine un simplu spectator.
Amurgul strigă vara în mod impunător,
Dar ea rămâne taina din focul tuturor.

Se lasă înserarea şi ploile vorbesc
Despre tăcerea lumii pe care o păzesc,
Iar dorurile sfinte acum se întâlnesc
Şi mările cu cerul de-a pururi se unesc.

Nimic nu se compară cu dorul pe pământ,
Această ploaie rece numită simţământ,
Furtună fără milă ce inima ne-a frânt,
Şi, peste asta, poate, şi cel mai greu cuvânt.

Se lasă neputinţa şi versul urcă-n nori,
Iar Dumnezeu trimite doritele scrisori.
În ploaia regăsirii, mereu rătăcitori,
Luăm în braţe dorul să fim nemuritori.

Trecut-au ani şi toamne mereu aşa cum vor,
Dar ploaia nu-nţelege ce-nseamnă trecător,
Şi omul redevine un simplu călător,
Mereu în ciuda vremii, prin ploile de dor.