Devirusare

În oameni e un virus mai parşiv,
Acesta lăcomie se numeşte
Şi nu există altul mai nociv,
Sub talpa lui pământul se striveşte.

Cuvântul milostiv e inuman,
Se minte fără nicio remuşcare,
Iar vrajba a erupt ca un vulcan,
Pârjolul ei e crunta virusare.

Mai crede omul în ceva frumos
Când el se-nchină la o nulitate?
Umanitatea a rămas pe jos
Înjunghiată chiar de vanitate.

Teama de viaţă este un simptom,
Credinţa tot încearcă să respire,
Şi inuman este cuvântul om
Şi inumană-i oricare trăire.

Că tot vorbim de viaţă şi de boli,
Că tot vorbim de moarte şi de ură,
Ce viitor stă-n lacătul din şcoli
Şi-n crucea ridicată pe cultură?

De tot ce este sfânt ne-am distanţat,
Numai deşertul pare o ispită,
Iubirea către cer s-a înălţat
Că omul n-a crezut-o cuvenită.

Şi, după astea, ce-ar mai fi de spus
Când plânge cerul şi se înnoptează?
Să ne-amintim de dragostea de Sus,
E singura care devirusează.

Dacă v-a plăcut această poezie mai puteţi citi Trădare.