Credinţa sau Adevărul din noi

Cel mai important act cred că este a crede. Acest verb are o greutate colosală. Începând de la propria-ţi persoană: încrederea în sine, acesta urcă grandios la ceruri: să crezi în desăvârşire. Nu e doar un verb. E un călător al nemărginirii. Şi, dacă ne defineşte, atunci nu vom mai fi doar prizonieri ai efemerului.

Pentru a pătrunde în profunzimile acestei teme şi a o expune pe pânza realităţii mă întorc la vorbele înţeleptului Petre Ţuţea: Fără credinţă omul este un biet animal raţional care vine de nicăieri şi se îndreaptă spre nicăieri. Cât adevăr se odihneşte în ele!

Credinţa este piatra de temelie a edificiului spiritual. O structură interioară puternică înseamnă să crezi. Doar aşa te poţi consolida lăuntric. Iar a crede are diferite forme pe care le vom străbate: să crezi în tine, să crezi în oameni, în puterile nebănuite ale frumuseţilor universale şi credinţa în Divinitate, forma ei supremă.

Citind Voinţa de a crede a lui William James m-am adâncit în orizontul semnificaţiilor credinţei. Am contemplat asupra celor doi termeni care se alătură fericit în a exprima o esenţă primordială: necesitatea vrerii. Trebuie doar să vrei. Această acţiune vibrează între raţiune şi inimă. Acestea sunt coordonatele ei. Raţiunea ne ajută să identificăm ceea ce fuzionează cu principiile, convingerile şi educaţia noastră pentru a ajunge la corzile inimii. Acolo se încheie acordurile. Voinţa este cea care semnează pentru libertate. Dacă raţiunea nu îşi dă întâlnire cu voinţa, atunci ne aruncă în captivitate. Suntem liberi să credem sau nu. Însă dacă nu vrem să credem, nu mai suntem liberi.

Unul din factorii care vatămă credinţa este, în primul rând, lipsa voinţei. Poţi fi propriul tău inamic. Încrederea în propria persoană este un stimulent absolut necesar pentru a ne îndeplini visele, scopurile şi misiunea. Să crezi şi să creezi. Pentru a crea trebuie să crezi. Aceasta este condiţia creaţiei şi nu doar a ei. Evident creaţia necesită har, acea putere creatoare cu care nu se întâlnim toţi. Este de fapt un îndemn de a crede în tine şi în ceea ce faci. Fără credinţă, multe talente se risipesc. Şi nu doar talentele, cât şi oamenii. Sprijină-te pe credinţă şi nu pe faptele sau vorbele altora.

Să punem în balanţă cei doi termeni bună-credinţă şi rea-credinţă. Să acţionezi cu încredere şi să lupţi pentru scopuri frumoase şi nobile înseamnă să ai bunăvoinţă. Aceasta este buna-credinţă. Expresia rea-credinţă semnifică lipsa voinţei de a crede sau reavoinţă. Uneori, din inconştienţă, acţionăm cu rea-credinţă chiar asupra noastră. Dar, de regulă, facem cunoştinţă cu ea în societate. În cazul încrederii în oameni apar şi situaţii care nu depind de voinţa proprie. Cei care te înconjoară îţi mai pot vătăma credinţa. Aceştia sunt oamenii de rea-credinţă. E nevoie de o viaţă să cunoşti o persoană şi doar de o clipă să ţi se demonstreze că nu e suficientă nici măcar o viaţă să o cunoşti. Experienţa ne învaţă că expresia a te încrede în cineva poate conduce la dezamăgiri şi suferinţă. Dar tocmai aceste cazuri nefericite sunt cele care scriu lecţii de viaţă şi care ne ajută să devenim mai înţelepţi. Fiecare om de care ne apropiem este o investiţie, dar nu toate investiţiile dau roade alese. Totuşi, riscând să credem în oameni, avem şi de câştigat. Una din valorile pe care le putem câştiga este chiar prietenia, o frumuseţe palpabilă care leagă oamenii chiar şi pentru întreaga viaţă. Dacă nu am mai avea încredere în nimeni şi nu ne-am mai asuma acest risc indispensabil, am fi osândiţi la singurătate.

E important să credem şi în puterea frumuseţilor universale. Să crezi în miracolul naturii, în strălucirea artei, în importanţa vietăţilor care ne înconjoară. Fiecare ne răspunde cu iubire dacă ne deschidem ochii către ele. Lasă-ţi sufletul să se hrănească cu profunzimea lor. Astfel se va purifica necontenit. Natura însăşi este o confesiune divină şi trebuie să o ascultăm şi să o protejăm. Iar arta este strălucirea care luminează în obscuritate. Să crezi în puterea literaturii şi cea a cuvântului. El îţi poate fi leagăn şi alinare. Să crezi în farmecul muzicii şi în taina culorilor pe o pânză. Să ocroteşti şi vietăţile fiindcă şi ele sunt suflete care caută o mângâiere în noi. Să crezi în taina unei flori sau a unui arbore, de multe ori se dovedeşte că dispun de o putere vindecătoare. Fiecare lucru în care credem revarsă o putere înlăuntrul nostru.

Cum spuneam, a crede trece prin filtrul raţiunii mai întâi fiindcă altfel nu îl poate recunoaşte interiorul. Nu poţi să crezi decât în lucruri, fapte sau fiinţe cu care te indentifici prin felul tău de a fi. Şi pentru că oameni sunt diferiţi, ei cred şi în lucruri sau acte diferite. Ei dau mai multe conotaţii acestui verb a crede. Unele sunt fericite, altele îşi plâng de milă.

E rău să fii pesimist şi să trăieşti cu impresia unei realităţi dure, dar e şi mai rău să fii optimist şi să te trezeşti într-o realitate dură. Cu cât eşti mai sus, cu atât căderea va fi mai dureroasă. Aşadar, termenul încrezător trebuie să fie cântărit de raţiune. Altfel, rişti să te minţi singur sau să te arunci orbeşte în prăpastia durerii.

Ajungând pe treapta cea mai înaltă a credinţei, voi vorbi despre forma supremă a credinţei şi anume credinţa în Dumnezeu. Pentru a mă cufunda adânc în analiză, voi începe cu definiţia lui Emil Cioran: Dumnezeu este intervalul dintre două bătăi ale inimii. O alta mai frumoasă nu am găsit. În esenţă, Dumnezeu înseamnă viaţă.

De ce nu credem toţi în existenţa lui Dumnezeu? Fiecare om este construit după un set de principii şi convingeri şi acţionează diferit la acest termen. Şi omul are o bază de informaţii în interiorul său. Această bază de informaţii a fost construită în timp, mari influenţe în construirea ei având oamenii care l-au înconjurat şi locurile în care a trăit. Astfel, factori precum educaţia sau cultura au consolidat-o. Toate acestea exercită o puternică influenţă asupra interiorului nostru. Dacă un om a hotărât să fie ateu este pentru că la auzul acestui termen de Divinitate, raţiunea sa nu răspunde în mod pozitiv pentru a-l asimila şi a se contopi cu el într-un crezământ. Îl respinge doar pentru că îi este necunoscut şi nu îl poate identifica cu sine. Baza sa de informaţii a fost construită pe alt temei. Presupunerea că Dumnezeu există va fi doar o ipoteză falsă pentru ateu. El a hotărât să dea viaţă altor ipoteze pe care le-a stocat în baza sa de informaţii. Ipoteze care îi definesc existenţa şi convingerile. Cel mai greu lucru cred că este să convingi un ateu să creadă. Mult mai uşor e să convingi pe cineva să nu mai creadă. Asta fiindcă oamenii se lasă uşor influenţaţi sau nu cred cu tărie. Şi dacă nu au o structură interioară puternică, atunci ea poate fi demolată uşor de către alţii fără a fi nevoie de argumente puternice. Termenul ateu mă întristează. Chiar traducerea sa, anume fără Dumnezeu, este o expresie care mă doboară. Fără rost, fără scop, fără lumină. Cam asta cred eu că înseamnă fără Dumnezeu. Şi cum poţi aduce lumina acolo unde s-au închis uşile? Cum poţi îmblânzi întunericul dacă el nu ştie că poate deveni Lumină?

De multe ori oamenii de ştiinţă sunt cei care nu fuzionează cu Divinitatea. Asta pentru că ştiinţa şi credinţa constituie adevăruri diferite. Ştiinţa e un adevăr exact. Credinţa e un Adevăr profund. Ştiinţa e doar a raţiunii, credinţa e şi a inimii. Ochii minţii desluşesc taina vieţii, însă doar ochii inimii pot pătrunde în ea. Totuşi, ştiinta şi credinţa se pot îmbina perfect şi pot fi într-un strâns raport de interdependenţă.

Am ales un nume marcant al ştiinţei din dorinţa de a arăta că, deşi geniul său îl stârnea spre cunoaştere şi inovaţie, acesta şi-a îndreptat ochii şi spre cunoaşterea lui Dumnezeu, simţind că aceasta este de fapt desăvârşirea. Însuşi Einstein mărturisea: Cu cât studiez mai mult ştiinţa, cu atât cred mai mult în Dumnezeu. Şi asta mă îndreaptă spre o altă definiţie: Credinţa este ştiinţa lui Dumnezeu, singura ştiinţă al cărei Adevăr este absolut. Convingerea lui Einsten era că cea mai importantă descoperire este cea divină. Mă interesează ce gândeşte Dumnezeu. Restul sunt detalii, afirma omul de ştiinţă. De asemenea, acest geniu a subliniat puterea verbului a crede prin afirmaţia: Sunt două feluri de a-ţi trăi viaţa: unul de a crede ca nu există miracole şi altul de a crede că totul este un miracol.  Antiteza perfectă creată de el subliniază faptul că alegerea este a noastră şi se numeşte voinţă.

Auzim de multe ori: “Nu face acel lucru că te bate Dumnezeu!” Ei bine, Dumnezeu nu bate pe nimeni. Trist este ca mulţi asociază răul cu Divinitatea. Nimic mai greşit. Dumnezeu exprimă tot ceea ce este mai frumos în univers, este un cumul al minunilor universale care încheagă lumina şi iubirea într-un sens sublim. El este simbolul Binelui. Răul este de fapt absenţa lui Dumnezeu asa cum frigul este absenţa căldurii şi întunericul absenţa luminii. Numai oamenii se pot biciu între ei, din ceruri poate coborî doar lumina care ne mângâie rănile. Bunătatea este un act necondiţionat, aşadar să dăruim fără a aştepta ceva la schimb. Dacă se urmăreşte vreo răsplată, atunci aceea nu e dăruire şi nici bunătate în sens deplin. Şi mă întorc la Einstein: Dacă oamenii sunt buni doar de frica unei pedepse sau în speranţa unei răsplate, atunci suntem o specie lipsită de speranţă.

Să vorbim despre religie. Ea este de fapt un simbol al confesiunii. Eu cred că nu religia ne deosebeste, ci credinţa şi fapta. Trebuie să respectăm şi religia altora aşa cum dorim să fie şi a noastră respectată, asta pentru a păstra armonia şi echilibrul acestei lumi şi a evita conflictele şi vrajba. De fapt să respectăm că fiecare individ este o piesă diferită în acest act numit viaţă. Scopul religiei este cel de a găzdui binele în gândul şi sufletul uman, de a incuiba în ochii noştri licărirea frumuseţilor universale. Bunătatea trebuie să fie propria noastră religie. Ea este arma cu care ne apărăm spiritualitatea. Din păcate, nu prea se mai întâmplă asta. Oamenii nu înţeleg în deplinătate scopul religiei sau chiar îl duc în deşert aşa cum duc şi simbolul Divinităţii. Mulţi declanşează intrigi şi lupte din pricina rătăcirii lor şi aşa ne risipim existenţa într-un mod trist de milenii. Chiar Eminescu cugeta melancolic despre setea oarbă de războire a oamenilor: De mii de ani ni se predică să ne iubim, iar noi ne sfâşiem între noi.

Biserica a fost întemeiată având ca fundament iubirea pentru Dumnezeu. De aceea a fost şi numită Casa Domnului. De fapt ea trebuie să fie cea mai primitoare Casă din lume şi un fel de spital al sufletelor rănite unde să găseşti vindecare. Acolo alegi să mergi pentru a te purifica, pentru a-ţi lumina gândurile şi sufletul, pentru a simţi vibraţiile pe care le revarsă celestul şi pentru a te vindeca de patimile care îţi sugrumă lumina interioară. Din păcate, am remarcat că mulţi ştirbesc semnificaţia ei şi aleg să meargă fără a-şi dori această schimbare a propriei persoane care trebuie să înceapă din interior. În primul rând pe asta trebuie să se bazeze vizitarea Casei Domnului: să manifeşti dorinţa de schimbare în bine a sinelui. Să fii conştient că schimbarea începe de la tine şi să vrei să te conectezi cu sferele înalte. Să fii responsabil de scopul vizitării acestei Case fiindcă nu e o vizită oarecare. Dar, uitându-mă pe fereastra realităţii, văd cum se prelinge o lacrimă. Adesea întâlnesc oameni care merg la biserică şi se întorc de acolo neschimbaţi: la fel de haini, la fel de întunecaţi, la fel de rătăciţi. Explicaţia nu este în arhivele cereşti, ci în dosarele pământene. De fapt acestor oameni le lipseşte acea voinţă de a crede şi de a conştientiza că frumosul există în noi şi trebuie doar să credem în el pentru a-l descoperi. În Casa Domnului mergi pentru a te reconecta la profunzimile interioare şi a elibera frumosul către lume.

Scrie-ţi visele cu un stilou înmuiat în călimara credinţei şi citeşte dincolo de scris. Acolo îţi vei regăsi idealurile strălucind în cel mai frumos mod pentru că idealurile sunt singurele stele care pot străluci în palmele noastre. Unii şi-au îndeplinit visele atunci când nici nu mai visau. Dar asta fiindcă au continuat să creadă în puterea lor interioară şi în cea a universului.

Când plouă cu nelinişti, înveleşte-te cu cerul. În Dumnezeu trebuie să căutăm alinare, recunoştinţă, speranţă, curaj şi iubire. Puterea divină este cea care mângâie şi alungă temerile. Chiar şi ninsoarea cred că e o mângâiere divină. Recunoştinţa o sădim prin rugăciune. Ea este cuvântul de recunoştinţă al omului ca răspuns la Cuvântul de dăruinţă al lui Dumnezeu. Speranţa sau seninătatea este ochiul sfânt al dragostei cereşti, iar cartea sfântă a inimii se intitulează iubire.

Minunile lumii interioare sunt cu siguranţă mai mult de 7, iar una dintre ele este credinţa. Ea este cel mai frumos legământ al iubirii. Aceasta înseamnă putere interioară şi înălţime remarcabilă. Ea este scutul care învinge în teama noastră de necunoscut şi îngerul transfigurat prin care omul se înalţă. Prin credinţă nu mai suntem prizonierii efemerităţii, ci devenim călători ai nemărginirii.

Haina credinţei este veşmântul Adevărului. Cred că singurul Adevăr de necontestat este Dumnezeu. Iar Dumnezeu înseamnă iubire. Dacă El se află în noi, atunci Adevărul din noi este iubirea.

Lumina este aforismul cerului. Să lăsăm aşadar cerul să se reverse în noi şi să trăim prin iubire şi lumina.

Şi cred că Octavian Paler avea dreptate când spunea că cea mai mare nefericire probabil nu e să fii singur, ci să nu mai crezi în nimic.

Eseul face parte din volumul Rătăciri şi regăsiri.

Dacă v-a plăcut acest eseu mai puteţi citi Puterea de a merge mai departe.