La uşă bate iar dezamăgirea
Când nu m-am pregătit de musafiri,
Dar nu mă iartă, şi-a impus sosirea,
Măcar un ceas să stăm la povestiri.
Un ceai amar şi-mi spune pe-ndelete
Motivul pentru care a venit,
Că mi-a adus o geantă de regrete
Atât de grea încât s-a istovit.
Voi, oameni buni, să fiţi mereu iubire,
Singurătatea piere când iubeşti,
Să căutaţi un zâmbet, o trăire
Căci nu contează cât, ci cum trăieşti.
Alo, alo, e vremea deşteptării,
Pământul stă pe culmile răbdării
Şi nu mai este timp de somnolenţă,
Pământul cheamă cerul de urgenţă!
Când văd cum calcă unii pe morminte
Aş vrea să strig, dar nu mai am cuvinte.
Când văd cum totu-n jur se degradează
Aş vrea să fug, dar văzul îmi cedează.
E drept că viaţa asta e nedreaptă
Şi uneori ne-njunghie în piept,
Dar nu e vreo răsplată după faptă,
Copii bolnavi în lume este drept?
Se-anunţă vreme instabilă
Cu cer noros şi multe ploi
Şi o furtună fără milă
Care se-ndreaptă înspre noi.
Din când în când se-aude o vioară
Şi-n vocea ei se duce-o primăvară,
Din când în când mai vine câte-o veste,
Dar se încheie iarăşi o poveste.
Singurătate, stare veninoasă,
Să ne urăşti e tot ce aş mai vrea,
Să fugi din orice suflet, să n-ai casă,
Ţi-aş lua un loc de veci dac-aş putea.
Eu vreau să fug din iarnă şi din mine,
Nu mai privesc o clipă înapoi,
Precum un tren în agonii pe şine
Să mă întorc la viaţă şi la noi.
