Întunericul din oameni
Invidia este acea strălucire a privirii care ascunde întunecime.
♠
Înfumurarea se-neacă în propriu-i fum.
♠
Cea mai mare lăcomie este cea a ochilor.
♠
Primăvară bacoviană
Nici locul nu-mi găsesc de la o vreme,
E iarnă într-un fel bacovian
Şi ninge cu regrete şi poeme
Şi-a îngheţat tăcerea pe-un pian.
Sentimente şi gânduri-cugetări şi aforisme
Poţi rătăci drumuri, însă e mai important să nu te rătăceşti de propria persoană.
♣
O viață de succes nu înseamnă o carieră strălucitoare, ci o inimă care strălucește.
♣
Trăiește ca și când răsăritul de soare pe care-l privești ar anunța apusul vieții tale.
♣
Amurg târziu
Te urmăresc să-mi vindec neputința,
De umbra mea nicicând să nu te temi,
Va lăcrima lumina când mă chemi
Şi-ntr-un amurg târziu va sta sentinţa.
Vremuri de tot râsul
În noul număr Revista Integrame cu umor 204 sunt prezentă cu o serie de aforisme vesele în rubrica Vremuri de tot râsul. Iată glumele de care sunt vinovată în această rubrică-Buletin meteo vesel:
La primele ore ale dimineţii nevasta unui vecin tuna şi fulgera.
♦
Atenţionare meteo: Vine soacra cu iuţeala fulgerului.
♦
Când nevasta îi cerea explicaţii, el se făcea că plouă.
♦
Efemeritatea şi eternitatea unui vis
Suntem boabele timpului, iar viața ne cerne vremelnic.
♣
Un copil poate zidi veşnicia în lacrima unui înger doar printr-un surâs.
♣
Timpul este o floare căreia îi cad petalele la picioarele noastre.
♣
Poezia din noi
Poezia, precum iubirea, trebuie sărbătorită mereu. Ea renaşte în fiecare zi. În noi, prin noi şi pentru noi. Ne vindecă neajunsurile, ne mângâie rănile şi ne înalţă spre infinit. Ne poartă pe tărâmuri unde timpul nu cunoaşte limite, ne lasă să atingem cerul şi să descoperim muzica sferelor înalte, să pătrundem în culorile absolutului şi să ne redescoperim prin ele, să evadăm din vremelnicie şi să dansăm cu eternitatea. Iar dragostea este cea mai frumoasă poezie din noi.
Cum poate fi eternul de ajuns
Aşa va fi mereu iubirea noastră,
Aşa va scrie ea un dor nespus,
Mă vei privi cu-o lacrimă albastră,
Te voi privi cu cerul la apus.
Povestea unei lacrimi
A fost odată ca niciodată o lacrimă. A coborât din cer într-o zi de toamnă şi încerca să îşi găsească un adăpost. A privit cum toamna îşi scria poveştile în natură şi în oameni. A admirat un amurg tomnatic şi un răsărit unic. A descifrat misterele copacilor goi, a atins frunzele si picturile realizate de toamnă. Dar îşi dorea să mai cunoască şi alte anotimpuri. Văzând privirea caldă a unui copil, a simţit că vrea să atingă candoarea şi s-a cuibărit acolo pentru ceva vreme. Se simţea bine în casa purităţii. Era lumină, linişte şi libertate. Părea că a pătruns într-un alt anotimp. Însă la scurt timp, copilul a început să simtă dorul părinţilor plecaţi departe. Lacrima se simţea neputincioasă în faţa inocenţei lui şi nu ştia cum să-i aline dorul. Ar fi vrut să străbată mări şi ţări şi să-i readucă lângă el pe părinţi. Apoi a privit spre cer de unde venise şi a lăsat o dorinţă să se înalţe.
Catrene melancolice
Să mă aştepţi când plouă cu tăcere
Şi soarele s-a furişat în noi,
Să mă aştepţi cu seara-n adiere
Şi zilele ce-au lăcrimat în ploi.
♠