Stau în genunchi regretele şi vor
S-aducă cerul în privirea lor,
Dar Dumnezeu veghează şi alină
Şi-o lacrimă Luminii se închină.
Prea multă nedreptate pe pământ,
Prea multă iarnă, patimă şi vânt,
Regretele se-mbracă în tăcere
Şi doar din ceruri vine mângâiere.
Plecarea ta ne schimbă pe vecie,
Plecarea ta ne lasă fără glas,
Se strâng dureri şi-n ceruri vor să scrie
Că n-ai plecat, şi-n inimi ai rămas.
Tu să ne ierţi că n-am ştiut a face
Şi mai frumoasă calea-ţi pe pământ,
Ne vom ruga să ai eterna pace,
Ne vom ruga să ai tot ce-i mai sfânt.
Respectă şi vei fi respectat, spune o regulă de bază. Şi o lege a firii. Deşi uneori rămâne doar teorie, trebuie să respectăm în continuare această lege. Pentru noi înşine. Pentru a ne respecta pe sine. Îi putem ignora pe cei care nu ştiu ce înseamnă respect şi educaţie. Dacă nu primim înapoi respect nu înseamnă că nu trebuie să îl mai oferim. Ci doar că nu ajunsese acolo unde trebuie. Respectul va rămâne moneda de schimb care nu se devalorizează.
Să fugi de singurătate şi să te refugiezi în iubire este, într-adevăr, o evadare admirabilă. Suntem nonculori şi doar prin ceilalţi devenim culori. Viaţa noastră capătă culoare şi profunzime doar prin prisma altora. Aşa putem justifica nevoia permamentă de legături cu alte fiinţe, legături de altfel primordiale.
Nae zise către Sică:
– Ce-ai făcut de Halloween?
Eu băut-am fără frică
Două sticle mari de vin.
Dar când am ajuns acasă
Tanţa mea mă aşteapta
Deghizată-ntr-o mireasă
Ce bocea ÅŸi blestema.
Tristeţile nu pot să se despartă,
Sunt două anotimpuri care vor
Durerea şi eternul să împartă
În casa lor de taină şi de dor.
Tristeţea mea e foc şi amintire,
Un anotimp ce trece lăcrimând.
Eu nu renunţ la toamna din privire,
O voi purta oriunde şi oricând.
Încerc să-mi găsesc curajul pentru a analiza teama. E cert că temerile trăiesc în noi, dar noi putem trăi doar controlându-le sau alungându-le. Consider că teama este starea care ne face prizonieri, iar curajul starea care ne eliberează. Să-ţi fie frică este firesc, dar să trăieşti doar cu teamă înseamnă că ai devenit propriul tău rob. Şi mă tem că din ce în ce mai mulţi oameni îşi pun singuri lanţurile robiei.
Această toamnă poartă pentru mine
O amintire care nu s-a stins,
Acelaşi dor în iarna care vine
Cu braţele-i de taină m-a cuprins.
Ne iartă, Doamne, crunta nepăsare
Care-a sfidat iubiri ÅŸi cer ÅŸi mare,
Abia acum în frig şi umilinţă
Pământul cere dreptul la căinţă.
Åži nu costa nimic o bucurie,
Dar am trădat această datorie,
Iubirea pentru semeni şi natură
A devenit o jalnică tortură.
