Dintre toate puterile din lume cred că puterea noastră interioară este cea mai mare. Iar ea înseamnă credinţă, iubire şi nădejde. Acestea ne conferă tăria şi forţa de a trece prin lume şi a înfrunta tristeţile, obstacolele şi furtunile care se abat asupra noastră.
Să vină legi şi hotărâri cu ele,
Niciuna nu mă poate apăra,
Adâncă rană a fiinţei mele,
Eu mor acum spre a mă vindeca.
Iubirea construiește universul,
Pe umeri poartă taina nemuririi,
În ochii ei renaşte numai versul
Şi arde sacrul foc al fericirii.
Indiferenţa sau nepăsarea este cea mai grea haină pe care o poate îmbrăca omul. Pentru a construi o lume mai bună e nevoie de implicare. E nevoie de suflet şi voinţă. Când acestea lipsesc vorbim de o formă tristă de rătăcire care denaturează fiinţa şi sfidează tot ceea ce o inconjoară: fie că e vorba de frumuseţi, fie că e vorba de suferinţe.
Atâtea drepturi sunt pe lume,
Dar unul l-am oprit în piept
Şi-aş fi o umbră fără nume
De n-aş avea întâiul drept.
Bunicul îmi spunea adesea: Sfântă-i cartea, dar şi sufletul omului. Şi sfinte parcă i-au rămas vorbele. El mi-a insuflat iubirea pentru carte şi mi-a explicat de ce aceasta are o importanţă covârşitoare. Cartea îţi va deschide ochii, dar nu uita să îţi deschizi şi sufletul, mă sfătuia cu înţelepciune.
Când rătăceşti într-o tristeţe
Şi ochii-ţi sunt de lacrimi grei
Să laşi iubirea să te-nveţe
Cum poţi fi tu lumina ei.
Numele tău e dor şi veşnicie,
Un vers bacovian a lăcrimat
Când a plecat la cer o poezie
Cum niciodată n-a mai existat.
S-a instalat o boală gravă
Ce sufletul ne-a schilodit
Şi-a ros în noi ca o otravă,
Dar nu e vreme de bolit.
În dialog cu mentorul meu – Poetul și publicistul TRAIANUS (Traian VASILCĂU) din Basarabia
