Suferinţe

Adevărat, destulă suferinţă,
Mulţi suferă de ei şi doar atât,
Orgoliul i-a rănit cu prisosinţă,
Era sătul de ei până în gât.

Adevărat, destulă letargie,
Atâtea lacrimi strigă ajutor,
Dar mulţi sunt doborâţi de apatie
Şi vătămaţi de însăşi umbra lor.

Adevărat, destulă sărăcie,
A mai rămas din oameni doar un trup
Şi-un virus ce se cheamă lăcomie,
De-aceea şi bulendrele se rup.

Adevărat, destulă nebunie,
Nu mai e loc de simplu şi normal,
Umanitatea e în agonie,
Abandonată chiar lângă spital.

Adevărat, destulă gălăgie,
Priveghiul se aude peste tot,
S-a prăpădit şi Sfânta Românie,
Iar mulţi de suferinţă nu mai pot.

Adevărat, destulă duşmănie,
Şi pentru ce? Nu-i nimeni mai presus.
Întoarce-te, odată, omenie,
Cuvântul om în răni s-a descompus.

Adevărat, destulă suferinţă,
Când omul îşi devine inamic,
Întoarce-te, simţire, în fiinţă
Că fără tine nu mai e nimic.

Dacă v-a plăcut această poezie mai puteţi citi Oameni şi Umanitate