Contestare la efemeritate
De-atâta foc şi neputinţă
Trimit un vers până la cer,
Şi cum e, Doamne, cu putinţă
S-accept cuvântul „efemer”?
De ce ne risipim
Aceasta-i trista risipire
Şi sângeroasa condamnare:
Nu poate clipa să respire
În cursa fără staţionare.
Predestinat
Un dor adânc în piept mă doare,
Nicio salvare nu găsesc
Şi am să cad de pe picioare
Cu focul meu neomenesc.
Identitate
Mă-ntorc la tine, poezie,
Şi simt că m-am întors acasă,
Doar cerul poate să descrie
Ce lacrimă mi-a fost aleasă.
Colind de Paşti
Hristos a Înviat din morţi,
Hristos E nemurire.
Primiţi lumina Lui în voi
De vreţi să fiţi Iubire.
Răstignirea dragostei
Am prigonit şi dragostea cerească,
Pe noi doar barbaria ne conduce,
Se-nchină ploi şi nu pot să privească
Lumina pironită pe o cruce.
Purtăm în vene crunta maladie
De-a biciui lumina şi iubirea,
Se-nchină nori şi nu pot să descrie
Cum sângeră pe cruce nemurirea.
Patimi şi lacrimi
Noi suntem orbii care au ajuns
Cu voia lor în temniţa cea sumbră
Când pumnal de patimi ne-a străpuns,
Noi suntem însăşi noaptea care umblă.
Stresul, un duşman de temut
Atunci când auzim cuvântul duşman de regulă îl asociem unui chip. Ne gândim la o persoană pe care o considerăm în stare să ne facă rău sau pe care o simţim cu gânduri rele asupra noastră. Însă, uităm de un duşman cu adevărat periculos. E vorba chiar de stresul pe care îl primim în fiinţa noastră şi căruia îi permitem cu inconştienţă să ne pericliteze echilibrul interior şi sănătatea.
Suveniruri
Ce mai faci, copilărie,
Ce mai faci, adolescenţă?
Nu am altă terapie
Şi vă cer corespondenţă.
Străinătate
Acasă nu-i doar un cuvânt,
E cel mai sacru legământ.
Străinătate, boală grea,
Departe e inima mea.