Ne iartă, Doamne, crunta nepăsare
Care-a sfidat iubiri şi cer şi mare,
Abia acum, în frig şi umilinţă,
Pământul cere dreptul la căinţă.
Şi nu costa nimic o bucurie,
Dar am trădat această datorie,
Iubirea pentru semeni şi natură
A devenit o jalnică tortură.
Sunt doar un sfeşnic într-o rugăciune
Şi cântecul luminii din poeme,
Sunt lacrima care-a-ngheţat în vreme,
Doar mării mai învăţ a mă supune.
Ce suferinţă mai ascunzi în pleoape
Şi câte nopţi pierdut-ai în negare
Când lacrimile-ţi spun fără-ncetare
Că haina pocăinţei nu te-ncape?
Tu caută a Cerului iertare,
Să-ţi fie zborul taină peste ape
Şi-n ochii trişti dureri de vor să sape
Să le dezlegi mereu prin înălţare.
Mai priveşte, Doamne, către noi,
Ochii noştri de lumină-s goi
Am ajuns străini, săraci şi reci
Umbre fără viaţă pe poteci.
Mai priveşte, Doamne, către noi
Lacrima să-Ţi cadă printre ploi
Şi la ceas de seară să cobori
Să reverşi lumina între nori.
A coborât din cer lumina
Şi-acum îşi cere adăpost,
În suflete se-ascunde vina,
Doar clipa tace fără rost.
Umbla lumina să se-mbrace
În haina sfântă din cuvânt,
Dar sufletele sunt sărace
Şi nu mai ştiu ce-nseamnă sfânt.
Doamne, Cartea Ta mi se deschise,
Ceru-ntreg în palme s-a răsfrânt,
Mâinile sunt veşnicii nescrise,
Mă-nchin lumii Tale prin Cuvânt.
