Poemul luminii

A coborât din cer lumina
Şi-acum îşi cere adăpost,
În suflete se-ascunde vina,
Doar clipa tace fără rost.

Umbla lumina să se-mbrace
În haina sfântă din cuvânt,
Dar sufletele sunt sărace
Şi nu mai ştiu ce-nseamnă sfânt.

Plutea lumina în ninsoare,
În zări cu dragoste plângea,
Şi încercând apoi să zboare
În ochii mării se frângea.

Cânta lumina la vioară
Când florile o mângâiau,
Dar între oameni era seară
Şi stele se cutremurau.

Scria lumina cu iubire
Pe bolta vieţii un poem
Şi avea rouă în privire
Iar ţelul îi era suprem.

Zâmbea lumina să se-aline
Pe umeri plânşi de efemer,
Dar veşnicia-i aparţine
Şi s-a întors senin la cer.