Se spune că în dragoste şi război totul e permis. Sunt teritorii care nu pot fi limitate. Sufletul tinde să cunoască absolutul şi nu-l putem limita. Însă, în alte situaţii, e nevoie de limite. Dacă ele există şi în matematică, trebuie să ştim când mai sunt necesare.
O biata inimă mai bate,
De restul lumii mă dezic,
Sunt multe pierderi vinovate,
Dar fără tine n-am nimic.
Mă-ntorc la tine, poezie,
Şi simt că m-am întors acasă,
Doar cerul poate să descrie
Ce lacrimă mi-a fost aleasă.
Ce mai faci, copilărie,
Ce mai faci, adolescenţă?
Nu am altă terapie
Şi vă cer corespondenţă.
De la ceruri la pământ
Tu eşti dorul cel mai sfânt
Şi de la pământ la cer
Eşti cel mai adânc mister.
Eu te-am păzit ca pe-o icoană
Şi-n ochii tăi am cunoscut
Păcatul de-a purta o rană
Şi rostul de-a mă fi născut.
Acum, când nu sunt lângă tine,
Rămâi un foc al nimănui
Şi n-are cine să aline
Tristeţea ochilor căprui.
Dintre toate puterile din lume cred că puterea noastră interioară este cea mai mare. Iar ea înseamnă credinţă, iubire şi nădejde. Acestea ne conferă tăria şi forţa de a trece prin lume şi a înfrunta tristeţile, obstacolele şi furtunile care se abat asupra noastră.
Bunicul îmi spunea adesea: Sfântă-i cartea, dar şi sufletul omului. Şi sfinte parcă i-au rămas vorbele. El mi-a insuflat iubirea pentru carte şi mi-a explicat de ce aceasta are o importanţă covârşitoare. Cartea îţi va deschide ochii, dar nu uita să îţi deschizi şi sufletul, mă sfătuia cu înţelepciune.
Pe legea mea că nu mai e dreptate
Şi-acest pământ cerşeşte demnitate,
Când se desparte umbra de fiinţă
Aşteaptă de la ceruri o sentinţă.
