Cu sau fără limite

Se spune că în dragoste şi război totul e permis. Sunt teritorii care nu pot fi limitate. Sufletul tinde să cunoască absolutul şi nu-l putem limita. Însă, în alte situaţii, e nevoie de limite. Dacă ele există şi în matematică, trebuie să ştim când mai sunt necesare.

Diferenta dintre genialitate si prostie este ca genialitate are limite, spunea memorabil chiar Einstein. Iată un teritoriu care ar avea nevoie de limite: prostia. Deşi prostul este limitat, prostia este nelimitată. Din păcate, nu există legi care sa o pedepsească pentru încălcarea limitei. Ea periclitează acest univers, circulă liberă şi nimeni nu ia măsuri. Alte nelegiuri se pedepsesc, însă această fărădelege scapă mereu nesancţionată. Consecinţele sunt chiar tragice, însă, din nefericire, nu o putem duce în instanţă.

Nici răutatea nu cred că are limite. Deşi ar fi mare nevoie de ele. Dacă am putea limita răutatea şi prostia atunci omenirea ar face un pas uriaş. Atunci acest univers ar mai frumos, mai luminat şi mai cald. Din nefericire, nimeni nu poate face asta. Nu există un judecător care să poată da acestă sentinţă. Depinde doar de noi cum acţionăm în acest univers. Iar răutatea este un întuneric care nu-şi va găsi niciodată sfârşitul sau leacul.

Cred că e nevoie de limite atunci când vorbim de aspecte negative. De păcate omeneşti şi de orice act care aduce prejudicii acestei lumi. Dar cine le poate limita? Noi înşine putem face asta conştientizând  că e necesar să menţinem echilibrul acestui univers şi liniştea. Cu toţii greşim sau păcătuim. E în firea umană şi nimeni nu ne condamnă atâta timp cât există o limită. Cei care depăşesc această limită trebuie să suporte consecinţele. Rău faci, rău găseşti. Să nu credeţi niciodată că răul va trece neobservat şi va fi premiat. Există o lege universală care luptă pentru echilibru.

Am putea considera şi libertatea noastră nelimitată. Însă şi ea are nevoie de limite. De exemplu: libertatea de exprimare. Sigur că ne putem exprima liber ideile şi părerile, însă trebuie să facem asta fără a-i răni pe cei din jur sau a ne pierde respectul de sine. Tot ceea ce poate avea consecinţe nefaste impune nişte limite.

Răbdarea trebuie să aibă şi ea nişte limite. Trăm ca să ne bucurăm, nu să răbdăm. Atenţie mare la depăşirea limitei. E necesar să îi ascultăm pe cei din jur, să îi înţelegem, să le oferim suport, dar cu măsură. Şi care e măsura corectă? Atunci când nu ne zdruncină interiorul. Când deja simţim presiuni şi ne pierdem liniştea interioară, atunci cred că trebuie să ne detaşăm de situaţiile şi persoanele care ne împing în această stare. Şi de regulă oamenii egoişti cer prea multă răbdare celoralţi fără să le ofere nicio mulţumire sufletească. Aşadar, să deschidem bine ochii lângă cine răbdăm şi cât trebuie să facem asta.

Dacă vorbim de toleranţă, de asemenea se impun limite. Trebuie să fim îngăduitori cu ceilalţi deoarece nimeni nu e perfect. Însă şi toleranţa cere o anumită măsură. Nu putem tolera la nesfârşit anumite situaţii sau comportamentul unora. Atunci când o facem în mod repetat şi mai mult decât este firesc ne pierdem liniştea interioară. Să tolerăm, dar să fim precauţi la cantitate.

Nu există relaţii fără compromis. De niciun fel. Însăşi căsnicia este un compromis. Dar şi compromisul are limite. E vorba tot de echilibru. Dacă oferă şi închide ochii doar unul, iar celălalt doar primeşte, atunci se depăşeşte măsura corectă şi cel care face compromisurile îşi pierde liniştea şi echilibrul interior. Facem compromisuri, dar atenţie la măsură. Îţi poţi pierde identitatea şi te poţi rătăci din cauza unor compromisuri făcute permanent şi în măsura greşită. Comunicarea este fundamentală atunci când se fac compromisuri.

Dar când nu e nevoie de limite? Atunci când vorbim despre curaj. Atunci când vorbim de ambiţie şi idealuri. Atunci când avem scopuri măreţe şi luptăm pentru ele. Atunci când acţionăm în slujba frumosului. Şi, nu în ultimul rând, atunci când iubim. Cu cât lupţi mai mult pentru idealurile tale, cu atât ajungi mai departe. Cu cât visezi mai mult, cu atât cresc şansele ca visurile tale să devină realitate. Cu cât încerci mai mult, cu atât înveţi mai mult. Cu cât înveţi mai mult, cu atât te înalţi mai mult. Cu cât iubeşti mai mult, cu atât te îmbogăţeşti mai mult. Cu cât dăruieşti mai mult, cu atât primeşti mai mult.

Cunoaşterea nu are nevoie de limite. Întâi de toate cred că trebuie să luăm aminte la sfatul dat de Confucius: A-ţi cunoaşte neştiinţa este partea cea mai bună a cunoaşterii. Şi, cum întodeauna e loc de mai multă cunoaştere, cred că trebuie să ardă în noi mereu dorinţa de a şti mai mult. Să ne informăm permanent, să citim, să nu ignorăm. Să nu punem bariere verbului a şti şi să încercăm să-l adâncim cât mai mult.

Să ne limităm frica, tristeţea, mânia sau alte trăiri care ne îngenunchiază, dar să nu ne limităm sentimentele frumoase şi nici credinţa. Să privim spre cer şi să simţim sensul nemărginirii. Şi, mai presus de toate, să nu uităm că nici curajul nu poate fi limitat.

Dacă v-a plăcut acest eseu mai puteţi citi Ignoranţa sau abandonarea de sine.