Cea din urmă ninsoare
Cea din urmă ninsoare,
Cel dintâi jurământ,
Cea din urmă chemare,
Cel din urmă cuvânt.
Cea din urmă zăpadă
Se aşterne-n priviri,
Lasă neaua să cadă
Dintr-un cer de-amintiri.
Mai priveşte, Doamne, către noi
Mai priveşte, Doamne, către noi,
Ochii noştri de lumină-s goi
Am ajuns străini, săraci şi reci
Umbre fără viaţă pe poteci.
Mai priveşte, Doamne, către noi
Lacrima să-Ţi cadă printre ploi
Şi la ceas de seară să cobori
Să reverşi lumina între nori.
Glossa veşniciei
În memoria Marelui Mihai Eminescu
Numele-ţi sfinţit de stele
A eternizat cuvântul,
Mările te-aduc şi ele
Azi, înseninând pământul.
Dacă cerul lăcrimează
Şi te-mbracă-n veşnicie
Tu de-a pururi ne veghează
Lăcrimând cu poezie.
Dor suprem
Dorurile nu mă pot ucide,
Dorurile nu mă pot seca,
Tu eşti dorul care va decide
Câte patimi poate vindeca.
O amintire-n negură răzbate
O amintire-n negură răzbate,
Iar noaptea între taine mai sclipeşte.
E ora când iubim dumnezeieşte,
Sub geana ta o lacrimă se zbate.
Iubirea e un vals care pluteşte,
În depărtări albastre tot străbate
Şi-n drumul ei a scris eternitate,
Inimii noastre cerul îi vorbeşte.
A răsărit lumina în poeme
A răsărit lumina în poeme,
Cuvântul se îmbracă în ninsoare
Şi capătă a bolţilor culoare,
Apoi renaşte-n zările supreme.
Matematica poeziei
În cartea veşniciilor mai scrie
Că versul este puntea către soare,
Dar oare câte versuri ştiu să zboare
De nu ar fi rigoare-n poezie?
Prin forme şi mărimi redăm culoare,
Cioplim din timp şi spaţiu armonie
În jocuri care nasc o simfonie
Când socoteala timpului ne doare.
