George Stroia despre volumul Între expresie şi adevăr

Cugetări și definiții aforistice sau Adevărul în vârf de peniță…

Aforismul este… o judecată care redă într-o formă expresivă și concisă un adevăr sau o părere cu privire la viață; cugetare, sentință, maximă. În lumina acestei definiții, aforismul este, practic, o esență, o concentrare a unui adevăr, o exprimare pură și sintetică a unui mod de a gândi, de a trăi, de a acționa. De ce avem nevoie de aforism? Ca să putem scrie într-un rând, într-o frază, tot ceea ce altfel ar fi umplut pagini de cuvinte seci, înșiruite, fără vreo logică și cu un mesaj neclar. Aforismul place, el ține locul unui discurs, merge la suflet, își înfige unghiile în carnea sufletului nostru, produce iluminare, arde precum o scânteie, aprinde prometeicul foc ce nu arde, dar dăruiește cu generozitate căldură.

Dorind să preîntâmpine cucerirea Troiei de către greci, preotul lui Apollon, Laocoon, îl avertiză pe regele Priam spunând… Naivilor, nu vă lăsați înșelați de greci, nici măcar când vă aduc daruri. O formulare aforistică în sens clasic, sintagma cuvinte puține/ laconice devenind deja o expresie uzuală în mai toate limbile pământului. Păcat că pedeapsa pentru înțelepciune este mazilirea și uneori chiar moartea… Aforismul veritabil adună în jurul său valori nemuritoare, începând cu Antichitatea greacă, continuând cu Evul mediu și ajungând până în Contemporaneitate. Dintre aforiștii zilelor noastre, nume precum Cristian Petru Bălan, Ionuț Caragea, Teodor Dume, Vasile Ghica, Gabriel Petru Băețan… au devenit nume recunoscute ale genului.

Practic, așa după cum explică Maslow în celebra piramidă a nevoilor, pe treapta cea mai înaltă se situează AUTODEPĂȘIREA, când omul devine generos, simte nevoia să fie caritabil, să împărtășească din vasta sa experiență de viață și altora. Cel mai probabil, situat pe această treaptă a devenirii, un om poate inocula un adevăr mare într-o esență de tipul aforismului. Trebuie însă să opinăm că, datorită esențelor sale, aforismul nu este accesibil oricui, valențele și nuanțele sale, educative în speță, neputând fi însușite fără un anumit nivel de cultură.

Dintre contemporani, poeta ALEXANDRA MIHALACHE, cu o activitate literară de invidiat, abordează cu precizie și curaj scrierea de tip aforistic. Înțelept, sensibil, original, aforismul Alexandrei este trecut prin filtrul propriei sale simțiri și gândiri, fără a avea pretenția că ceea ce ea simte să scrie este neapărat  nemaivăzut sau nemaiîntâlnit. Însă, aforismul Alexandrei este sensibil, delicat, aproape liric: Melancolie. Regrete sau amintiri care alunecă pe obrazul serii sau Timpul este o floare căreia îi cad petalele la picioarele noastre ori Fă-mă, Doamne, râu de stele.

Tematica aforistică a Alexandrei este variată, între filele de carte găsindu-și rostuirea axiome precum: timpul (trecerea), iubirea (nevoia de iubire), viața (fapta), moartea (eternitatea), înțelepciunea (spiritualitatea), umorul (bucuria vieții), orgoliul (mândria nejustificată), iertarea (mila, fiica dintâi a dragostei), destinul (voința/împotrivirea), omul (micul univers), invidia (defect/calitate), egoismul (însingurarea), credința (singura salvare), Cuvântul (lui Dumnezeu).

Temele abordate se întrepătrund, construcția cărții, deși este un amestec eclectic, incumbă precizie, grație formației profesionale exacte, căreia îi datorează rigurozitatea și perseverența tuturor întreprinderilor sale.  Cartea este o bucurie în sine, putând deveni lectură de seară, înspre amurguri, când liniștea își întinde aripile peste sufletele obosite de freamătul zilei.

Felicitări, Alexandra, pentru că ești Om, iar scrierile tale sunt… IUBIRE… de Om, de frumos, de spiritualitate și de adevăr!

Mulţumiri scriitorului George Stroia, Director Editura Armonii culturale, pentru frumoasa cronică realizată despre volumul meu de aforisme Între expresie şi adevăr.