De dorul tău
Nu toate dorurile dor,
Nu toate poartă câte-o rană,
Există doruri care vor
Să se aşeze-ntr-o icoană.
poezii de dor
Dureros de nefiresc
E-o luptă dureros de nefirească,
Au plâns orgolii doar ca să se stingă
Şi-n toată amăgirea pământească
Nici rănile nu vor să te respingă.
Rondeluri de iubire si dor
Rondel de dor
Te pierd în zări când soarele apune
Și strălucești de dor ca o minune;
Dorinţa mea în lacrimi te așteaptă,
Iar un poem se stinge într-o șoaptă.
Sonet melancolic
A fost de-ajuns iubirii să-i dau arme
Să lupte-n timp și spațiu. Fără margini
Povestea ta rescrisă-n sfinte pagini
Sub streașina tăcerii veșnic doarme.
Cum poate fi eternul de ajuns
Aşa va fi mereu iubirea noastră,
Aşa va scrie ea un dor nespus,
Mă vei privi cu-o lacrimă albastră,
Te voi privi cu cerul la apus.
Eu pot să fac din noapte strălucire
Eu pot să fac din noapte strălucire,
Tu poţi s-aduci lumina în cuvânt,
Eu pot să fac din toamnă nemurire,
Tu poţi s-aduci eternul pe pământ.
Dorul, cel mai profund simţ
Ai simţit vreodată că eşti un dor care plânge de dorul neuitării şi că te înveleşti cu amintiri doar pentru că ţi-era frig în braţele unui dor? Ai simţit vreodată că timpul şi distanţa se măsoară cu inima şi că doar atunci dorul poate îngenunchia legile firii umane?
Cred că fiinţa umană are un simţ mai profund decât celelalte 5: dorul. Un cuvânt care trece dincolo de orice bariere şi atinge profunzimi nebănuite. O stare care la rândul ei deţine cele 5 simţuri, dar la un nivel înalt. Dorul citeşte în privirea cerului, ascultă glasul amintirii, mângâie timpul şi distanţa, gustă din speranţe sau regrete şi simte parfumul celor mai intense emoţii. Şi astfel devine cel mai puternic simţ.
Când vor iubirile
Când vor iubirile să plângă
Eu mă predau durerii lor,
Doar cerul poate să răsfrângă
Lumini în ochii tuturor.