Poate că inima raţiunii este ca inima să nu aibă raţiune. Toţi refuzăm să ne tratăm atunci când ne îmbolnăvim de iubire. Chiar dacă raţiunea vrea să îşi joace rolul de doctor, rămânem pacienţii iubirii în clinica misterelor. Cel mai puternic raţionament cred că rămâne acela de a iubi. În lipsa raţiunii se trage cortina, dar în lipsa iubirii se stinge lumina. De aceea cred că glasul inimii redă coloana sonoră a vieţii noastre.
Ai simţit vreodată că eşti un dor care plânge de dorul neuitării şi că te înveleşti cu amintiri doar pentru că ţi-era frig în braţele unui dor? Ai simţit vreodată că timpul şi distanţa se măsoară cu inima şi că doar atunci dorul poate îngenunchia legile firii umane?
Cred că fiinţa umană are un simţ mai profund decât celelalte 5: dorul. Un cuvânt care trece dincolo de orice bariere şi atinge profunzimi nebănuite. O stare care la rândul ei deţine cele 5 simţuri, dar la un nivel înalt. Dorul citeşte în privirea cerului, ascultă glasul amintirii, mângâie timpul şi distanţa, gustă din speranţe sau regrete şi simte parfumul celor mai intense emoţii. Şi astfel devine cel mai puternic simţ.
