Între inimă şi raţiune

Poate că inima raţiunii este ca inima să nu aibă raţiune. Toţi refuzăm să ne tratăm atunci când ne îmbolnăvim de iubire. Chiar dacă raţiunea vrea să îşi joace rolul de doctor, rămânem pacienţii iubirii în clinica misterelor. Cel mai puternic raţionament cred că rămâne acela de a iubi. În lipsa raţiunii se trage cortina, dar în lipsa iubirii se stinge lumina. De aceea cred că glasul inimii redă coloana sonoră a vieţii noastre.

Fiecare dintre noi ascunde o taină şi fiecare taină ascunde ceva din noi. Raţiunea poate desluşi tainele vieţii, însă doar inima poate pătrunde în ele. Şi încerc să dezleg o taină redată intr-un aforism profund de Valeriu Butulescu: O avea oare templul raţiunii forma unei inimi?

Fericirea este raiul sufletului. Îndoiala este iadul gândului. Când îndoiala nu îţi dă pace, atunci te frămânţi în cele mai dureroase gânduri. De aceea cred că izvorul nefericirii este raţiunea, iar izvorul fericirii este inima. Durerile raţiunii sunt vinovăţia, regretul şi îndoiala. Rana inimii este dezămăgirea. Pentru toate aceste dureri numai inima are leac şi acela este iubirea şi credinţa.

Să iubeşti este o lege a inimii. Să îndrăzneşti este o lege a raţiunii. Când aceste legi trec dincolo de orice limită se poate măsura cu adevărat puterea fiinţei umane. Octavian Paler punea în lumină acest aspect în afirmaţia: Adevărata “măsură” a vieţii unui om nu se poate obţine decât prin “lipsa de măsură”: dorind “fără măsură”, îndrăznind “fără măsură”, iubind “fără măsură”.

Desen grafic realizat de Mihai Catruna

Sufletul poate cuprinde şi înţelege întreg universul, însă raţiunea nu. Cu cât ochii noştri cunosc mai multe, cu atât raţiunea se simte mai neştiutoare. Viaţa nu e mereu logică, însă are întotdeauna o logică simbolică. Deşi raţiunea ne poate fi un bun ghid, uneori aceasta poate da greş. De aceea cred că e ideal să ne ghidăm mereu după semnele interioare. Lumea exterioară ne poate induce uşor în eroare, însă lumea noastră interioară rareori dă greş.

De la raţiune pleacă justificarea, de la inimă pleacă dăruinţa. Şi îmi amintesc de vorbele lui Petre Ţuţea: O personalitate este aceea care se dăruieşte, nu se justifică. Nu poţi justifica frumuseţile care pleacă de la inimă. Şi de multe ori şi iubirile pe care le trăim sunt de neînţeles.

A iubi este un drept şi nu o obligaţie. A fi raţional este de regulă o obligaţie. Pentru că e necesar să apelăm la raţiune ori de câte ori suntem într-o situaţie dificilă. E extrem de important să analizăm, să medităm şi să punem lucrurile în balanţa cugetului. Nu iubim mereu pe cine trebuie, dar trebuie să iubim. Verbul a trebui poate că nu îşi găseşte locul în iubire. Doar dacă spunem că trebuie să iubim. E o necesitate primordială ca acţiune. Raţiunea îţi poate arăta de ce e bine sau rău să iubeşti o anumită persoană, dar sentinţa finală cred că o dă inima. Ea poate fi considerată judecătorul suprem.

Existenţa măsurată cu inima se numeşte viaţă. De aceea, conceptul filosofic al lui René Descartes Mă îndoiesc, deci cuget. Cuget, aşadar exist cred că merită încheiat astfel: Fără îndoială că iubesc. Iubesc, aşadar trăiesc.

Atât inima cât şi raţiunea transpun un adevăr memorabil pe scena vieţii noastre. Iubirea este aforismul inimii, iar inovaţia este aforismul raţiunii. Însă cea mai frumoasă inovaţie a omenirii a fost şi este iubirea. Oamenii de ştiinţă pot deveni savanţi, dar iubirea e acea ştiinţă a inimii prin care oricine poate deveni savant. În viaţă trebuie să atingi ceea ce este invizibil ca să devii vizibil. Şi doar inima poate face imposibilul să devină posibil.

Totul este posibil, împotriva tuturor raţiunilor.
Mircea Eliade

Experienţele pe care le scrie viaţa în noi ne demonstrează că nu putem fi mereu atât de raţionali pe cât ne-am dori. Şi poate că am greşi dacă am face asta. Din cauza dezamăgirilor, uneori se instalează teama în gândurile noastre. Iar dacă o lăsăm să îşi spună cuvântul, sentinţa poate fi cumplit de tristă şi putem ajunge prizonierii singurătăţii. Cioran înfăţişa tabloul înlăcrimat al celor pe care raţiunea îi condamnă la singurătate:  A iubi înseamnă a suferi şi cum mulţi fug de suferinţă puţini ştiu să iubească! Atunci când raţiunea îngenunchiază inima, verdictul este ruinarea vieţii. Dar când inima îngenunchiază raţiunea verdictul poate fi unul fericit.

Raţiunea lucrează uneori cu orgolii pe care inima nu le poate înţelege şi cunoaşte. Orgoliile raţiunii pot fi constructive, dar deseori sunt distructive şi aduc pagube majore sufletului. Ideal este ca raţiunea şi inima să fuzioneze.  Trebuie să existe o armonie între inimă şi raţiune care să creeze un echilibru interior. Dacă asculţi prea mult de inimă poţi fi rănit uşor. Dacă asculţi prea mult de raţiune poţi rămâne singur şi nefericit. Raţiunea dă naştere scepticismului care te depărtează de oameni. Scepticismul lucrează cu teama şi astfel îţi poţi reteza singur aripile în zborul către idealurile tale, mai ales idealul suprem de a fi iubit.

Suntem predestinaţi să măsurăm timpul prin iubire şi cunoaştere. Şi vorbind de cele două procese primordiale, cred că versurile lui Blaga sunt cea mai sugestivă comparaţie între raţiune şi inimă: A cunoaşte. A iubi./ Înc-o dată, iar şi iară,/ A cunoaşte-nseamnă iarnă,/ A iubi e primăvară. Cunoaşterea este o analiză rece, iubirea este renaştere. Cea mai frumoasă cunoaştere este cea a iubirii.

Doar raţiunea poate să facă analiza celui iubit şi să îl expună sub ochii noştri cu calităţi şi defecte. Iubirea nu trebuie să fie oarbă, dar nici să judece aspru. Atunci nu ar mai fi iubire. Iubirea trebuie să mângâie, nu să critice. Iar dacă va critica va fi doar în scop constructiv. Când raţiunea pătrunde adânc în substrat şi vrea să se impună drept judecător, e cert că şi iubirea scade în intensitate. Cu cât judeci mai mult, cu atât iubeşti mai puţin, spunea Balzac. Şi cred că e valabilă şi invers teoria. Cu cât iubim mai mult, cu atât judecăm mai puţin.

Între inimă şi raţiune se desfăşoară un proces complex. Chiar aş spune că există o legătură unică. Raţiunea este precum un analist care lucrează cu informaţii, gânduri şi idei. Dar şi un jurnal în care s-au întipărit amintirile noastre. Amintiri pe care raţiunea le readuce atunci când inima o cere. De exemplu, când ne e dor de cineva, dor care aparţine sufletului, raţiunea răspunde cu amintiri sau gânduri. Iar când ne străbat anumite gânduri faţă de cei dragi, inima răspunde cu o emoţie sau trăire. Emoţii şi trăiri care pot fi senine sau triste.

Raţiunea ne ajută să identificăm greşelile pe care le putem face într-o anumită situaţie, dar cred că inima e cea care hotărăşte. Deşi de multe ori raţiunea ne avertizează că nu suntem pe drumul potrivit, inima se împotriveşte şi vrea să rămână în acel loc. Uneori greşim, alteori învingem. Personal, cunosc multe cazuri care au avut de suferit fie din pricină că au dat dreptate inimii, fie din pricină că au lăsat raţiunea să învingă. E bine să deţii acea abilitate de a le cântări justificarea. Să asculţi justificarea inimii, dar şi pe cea a raţiunii. Şi poate că acea voce interioară care există în noi va da verdictul corect. Această corectitudine presupune cât mai puţină suferinţă a propriei persoane, dar şi a celor din jur.

E atât de greu şi de dureros să stai între minte şi inimă şi să te lupţi să o împaci pe cea din urmă cu dreptăţile celei dintâi.
Gala Galaction

E nevoie de o meditaţie profundă pentru a analiza războiul dintre raţiune şi inimă. Când raţiunea zboară departe, sufletul se cuibăreşte în tăcere. Ochii minţii pot vedea nedreptăţile lumii exterioare, ochii inimii văd doar dreptăţile lumii interioare. Ar fi nedrept să căutăm dreptatea doar în noi fără a medita la dreptăţile acestei lumi.

Dacă cele două nu se războiesc şi nu e vorba de situaţii care ne creează emoţii sau trăiri, atunci raţiunea trebuie să îşi joace rolul în deplinătate şi poate deveni un excelent arbitru şi ghid în cursa noastră. Uneori a fi raţional devine o obligaţie. Şi asta mai cu seamă în profesiile pe cale le exercităm. Artiştii  lucrează cu sufletul, dar raţiunea îi ajută să-şi pună în valoare sufletul prin opera lor.

Tot între inimă şi raţiune se plasează şi termenii subiectivitate si obiectivitate. Cred că raţiunea pune ştampila pe obiectivitate, iar inima pe subiectivitate. Eşti pur obiectiv atunci când poţi analiza o situaţie fără a fi implicat sufleteşte. De aceea există expresia a judeca la rece. Căldura vine din interiorul nostru. Atunci când suntem implicaţi în subiect, analiza se înfăşoară în căldură şi nu poate fi pur obiectivă. Sunt situaţii în viaţă care ne cer să ne păstrăm obiectivitatea şi, cu toate acestea, nu pot o putem face. Pentru că intervin factori din interior care ne fac să ne abatem de la drum. Un exemplu concret este acela că un judecător este socotit incompatibil în cazurile în care apar sub judecata sa rude până la gradul IV. Asta pentru că nu şi-ar mai putea păstra obiectivitatea când vine vorba de familie. Familia este un simbol al inimii care  te determină să fii subiectiv în ceea ce o priveşte. Şi e scris în legea firii să nu putem fi obiectivi în ceea ce priveşte simbolurile inimii. Şi inima şi raţiunea au justificările lor. Chiar dacă ai o personalitate puternică şi convingeri solide, ele se pot închega obiectiv doar în analiza lumii exterioare. Fiecare individ are o lume proprie şi este guvernat de un set de principii, însă când analizează lumea interioară sau oameni pe care îi iubeşte nu poate fi la fel de rigid precum în analiza factorilor externi. Puţini dintre noi reuşesc să meargă la braţul obiectivităţii în majoritatea cazurilor cu care ne întâlnim în viaţă. Raţiunea îţi arată opţiunile, însă inima este cea care alege. Când iubirea îşi spune cuvântul e ca atunci când un judecător face dreptate.

Einstein descria sugestiv puterea logicii, dar şi pe cea a imaginaţiei care adesea nu cunoaşte logică. Logica te va duce de la punctul A la punctul B. Imaginaţia te va duce oriunde. Meditând la afirmaţia sa, ajung la concluzia că poate de multe ori vrem să evadăm din braţele rigide ale logicii şi să cunoaştem profunzimi folosindu-ne de imaginaţie. Altfel spus, raţiunea te ajută să construieşti un drum, dar numai cu inima poţi străbate toate drumurile ajungând oriunde îţi doreşti.

Lacrima este atât mesagerul inimii, cât şi al raţiunii. Dacă lăcrimează raţiunea, lacrimează şi inima. Practic, cele două sunt într-un strâns raport de interdependenţă. Gândurile pot închega sentimente, iar de la sentimente se pot naşte gânduri, vise, contemplări. Dar oare cât de lucidă ne este inima? Cred că răspunsul se află în dorinţa memorabilă a lui Grigore Vieru: Dacă aş avea două inimi, una aş vrea să gândească.

Inima şi raţiunea sunt două ceasuri lăuntrice: inima măsoară trăirile, raţiunea măsoară gândurile. Însă doar inima poate sfida timpul. Şi poate face asta prin iubire. Ideile noastre pot fi de preţ, însă sentimentele sunt nepreţuite.

Ultima vanitate a raţiunii ar fi să recunoască singură că sunt lucruri care o depăşesc.
Octavian Paler

În urma războiului dintre inimă şi raţiune cred că putem cunoaşte un verdict nefericit sau unul nefericit. Şi mă întorc la Octavian Paler pentru a concluziona: Tot ce ne rămâne este infernul lucidităţii sau puterea de a iubi şi mai mult.

Dacă v-a plăcut acest eseu, mai puteţi citi şi Iertarea, cea mai caldă îmbrăţişare.