Dorul, cel mai profund simţ

Ai simţit vreodată că eşti un dor care plânge de dorul neuitării şi că te înveleşti cu amintiri doar pentru că ţi-era frig în braţele unui dor? Ai simţit vreodată că timpul şi distanţa se măsoară cu inima şi că doar atunci dorul poate îngenunchia legile firii umane?

Cred că fiinţa umană are un simţ mai profund decât celelalte 5: dorul. Un cuvânt care trece dincolo de orice bariere şi atinge profunzimi nebănuite. O stare care la rândul ei deţine cele 5 simţuri, dar la un nivel înalt. Dorul citeşte în privirea cerului, ascultă glasul amintirii, mângâie timpul şi distanţa, gustă din speranţe sau regrete şi simte parfumul celor mai intense emoţii. Şi astfel devine cel mai puternic simţ.

Atâtea inimi ce suspină,
Atâtea doruri fără vină,
Atâtea glasuri de vioară,
Atâtea lacrimi ce coboară.

Dorul poate fi definit sau tradus doar de inima ta. Deşi dorul locuieşte în inima ta, şi tu locuieşti în inima unui dor. De multe ori parfumul dorului îţi copleşeşte simţurile. Ţi-e dor de copilărie, de locuri dragi, de chipurile unor oameni care te-au alintat şi te-au învăţat ce înseamnă să trăieşti. Ţi-e dor de ochii, de trupul şi de îmbrăţişarea cuiva. Şi te cuibăreşti într-o amintire. Acolo e linişte şi parcă timpul s-a oprit în loc să îţi aline rănile.

Copilăria este singurul paradis pierdut, spunea aforistul Valeriu Butulescu. Cred că este şi singura amintire care devine terapie. Şi te reîntorci la ea mereu pentru a atinge libertatea şi a-ţi vindeca neputinţele. Te reîntorci la tine, copilul fără griji şi temeri, şi laşi o lacrimă în grădina copilăriei.

Ţi-e dor de ochii blânzi ai copilăriei
în care ai privit fără nicio teamă,
în care ţi-ai oglindit visele,
prin care ai înălţat raze de dorinţi…

Aceşti ochi blânzi sunt ochii mamei,
Ochii bunicii…
Ochii inocenţei…
Ochii adevărului…

Aceşti ochi lăcrimează cu amintire
Cu soare…
Cu flori…
Cu mângâiere…

Priveşte în ochii mamei…
Ai bunicii…
Ai inocenţei…
Ai adevărului…
Şi spune-mi…

Există  suvenir mai frumos decât
Amintirea,
Soarele,
Florile,
Şi
Mângâierea?

Apoi te reîntorci de pe tărâmul copilăriei şi meditezi. Cade melancolia peste pleoapele tale şi revezi imagini care alunecă pe obrazul serii şi poartă cu ele parfumul unui anotimp unic. Iar dorul te mângâie şi citeşti poveşti în ochii lui. Şi cum să nu adormi atunci în braţele dorului? Dorul de copilărie este leagăn şi alinare.

Ai simţit vreodată cum cade iarna peste fiinţa ta? Asta se întâmplă când eşti departe de casă şi simţi un dor intens. E de fapt un fior care îţi străbate fiinţa şi o răscoleşte. Este fiorul depărtării care te cuprinde şi simţi că ai vrea să învingi orice distanţă pentru a atinge liniştea cea nepreţuită. Şi te reîntorci acasă, acolo unde cerul scrie cu linişte la fereşti şi cei dragi îţi sar în braţe şi îţi oferă momente unice.

Dorurile s-au întors acasă
Şi privesc ninsoarea la fereşti,
Liniştea e cea mai preţioasă,
Ea e casa tainelor cereşti.

Oricâte locuri ai colinda pe pământ, dorul de acasă rămâne emblematic. Cuvântul acasă urcă dorul pe cele mai înalte trepte ale intensităţii pentru că el este de fapt un simbol. Oriunde ai fi, înconjurat de oricare frumuseţi ale lumii, simţi că nimic nu se compară cu frumuseţea liniştii care vibrează acasă.

Fiecare dor vrea să ajungă
Pe la casa lui din când în când,
Fiecare suflet vrea să strângă
Liniştea din stele într-un gând.

De fiecare dată când vrei să te simţi în siguranţă, închizi ochii şi îţi imaginezi adăpostul tău. Acolo timpul se aşterne la picioarele tale, noaptea scrie poeme şi e o iarnă mirifică aşa cum nu a mai fost fiindcă ninge necontenit cu iubire, lumină şi speranţă.

Fiecare dor are o casă,
Fiecare dor are un rost,
Ninge cu iubire şi ne pasă,
Ne întoarcem iar la adăpost.

Când eşti acasă, clipele fug în veşnicii şi se îmbracă în liniştea cerului. Şi aşa înveţi că acasă nu e loc, ci este cel mai sfânt dor care poate traversa fiinţa ta. Numai acasă poţi privi cum ninge cu clipe de lumină şi simţi că niciodată nu ai mai vrea să te desprinzi de căldura acestui loc care te defineşte.

Dorurile nu mai vor să plece
Şi privesc ninsoarea în mister,
Doar acasă clipa care trece
Se numeşte linişte şi cer.

Un alt dor care scrie cu lumina veşniciei este dorul de părinţi. Iar dorul mamă se spune că este cel mai mistuitor foc. Unicul simbol care poate îngenunchia timpul, mama biruie vremelnicia şi devine dorul suprem. Nu are vârstă deoarece eternitatea s-a aşezat în privirea sa. Când mama e departe, atunci cuvântul dor atinge apogeul. Atunci cerul lăcrimează, amurgurile scriu poeme cu sânge şi îţi reamintesc că mama nu a plecat nicăieri: ea şi-a făcut casă în sufletul tău şi acolo va rămâne întotdeauna să vegheze şi să te vindece. Mama e acel dor care strânge la pieptul său întreaga lumea şi apoi ţi-o oferă ca să înţelegi că universul i-a căzut la picioare precum petalele unei flori.

Din toate tainele din lume
Pe una ne-ncetat o chem,
Dar mama n-are doar un nume,
Ea este dorul cel suprem.

Dorul de persoana iubită îţi mai poate mistui fiinţa. Uneori el pluteşte ca un fulg de nea în lumină şi vrea doar să sărute pământul, alteori rătăceşte ca o umbră prin viscol şi întuneric căutând lumina să se vindece. Acest dor lasă iarna să se instaleze în fiinţa ta: fie o iarnă lină în care asculţi cântecele ninsorilor, fie o iarnă grea în care te biciuie crivăţul. Atunci când persoanele care se iubesc păstrează o legătură şi mai comunică între ele este o iarnă uşoară. Atunci când ele nu mai comunică, cu siguranţă şi iarna va fi grea.

Dorul de iubire ar trebui să fie senin precum cerul unei nopţi de vară, precum zorii care cântă la vioară şi răsăritul dezmierdat de mare. Însă el se întâlneşte adesea cu iarna şi vrea să meargă la braţul ei. O ia de mână şi o lasă să-l îmbrace în ninsoare. Uneori ninge liniştit, alteori vin viscole pe care nu şti dacă le poţi potoli. Paradoxal, e un foc care vrea să trăiască în frig.

Când te desparţi de o persoană pe care încă o iubeşti, atunci e posibil să cunoşti cea mai cumplită iarnă. Pentru sufletele-pereche care stau despărţite, fiecare clipă care trece e o luptă cumplită cu legile universale. Este ca şi când ziua caută cu disperare să întâlnească noaptea ştiind că fără ea nu ar exista, este ca şi când soarele îşi doreşte aprig să cunoască luna ştiind că e cealaltă lumină care îl completează. Şi atunci simţi că dorurile te pot seca şi chiar ucide şi că numai chipul iubirii te poate vindeca. Acest dor nu poate fugi în amintire, el pătrunde adânc în profunzimile tale şi arde intens. Dorul  de tot ceea ce eşti se numeşte iubire.

Nu toate dorurile pot,
Nu toate fug în amintire,
Doar tu eşti dorul unui tot
Ce poartă numele Iubire.

Când dorul arde în fiinţa ta, sufletul coboară în prăpăstii şi amestecă vârtejurile fără țel, apoi urcă în ceruri necunoscute ţie. Asta pentru că sufletul tău se dăruiește umilind adâncuri nestrăbătute şi te regăseşti  în fiecare secundă fugară şi te redescoperi în fiecare picătură de ploaie care îţi udă sufletul însetat de iubire. Mai trece un ceas și numeri petale de eternitate căzute din privirea cerului. Păstrezi frunzele speranței așternute jos să-ţi fie covor în drumul spre năzuințe. Auzi o doină de departe  care îţi mângâie sufletul şi o  înalți  în tăcerea care te pătrunde, apoi îţi  laşi sufletul să alerge pe tărâmuri unde timpul nu cunoaște nicio limită. Aşa străbate dorul fiinţa ta. Respiri clipele îngheţate care au devenit iubire şi vrei să uiţi că eşti un simplu om şi să te adânceşti în eternitate.

Atâtea inimi fără leacuri
Au scris poeme peste veacuri
Şi-atâtea doruri fără haină
Îşi plâng tăcerile în taină.

De multe ori ai vrea să-i scrii dorului în neuitare. Ţi-e dor mereu de locuri şi chipuri dragi, dar ştii că eşti un dor şi locuieşti în casa dorurilor. Uneori e senin, alteori viscoleşte. Dar priveşti la fereastră iarna şi mai crezi în lumină şi în puterea lacrimii de la cer. Trebuie doar să mai crezi într-o ninsoare de iubire care să-ţi vindece trupul şi sufletul şi să păstrezi mereu în piept un dor care tânjeşte să scrie eternitate.

Atâtea inimi strâng în vise
Poeme de lumini nescrise
Şi doar un dor în piept îmi bate
Să scrie-n vers eternitate.

Eseul face parte din volumul Rătăciri şi regăsiri.

Dacă v-a plăcut acest esez mai puteţi citi Dragostea, singurul leac.