Teama de iarnă
Ţi-e teamă să te-apropii, să mă vezi,
Să simţi cum iarna tremură în dor,
Ţi-e teamă de eternele zăpezi,
Dar porţi în ochi numai lumina lor.
Poezii
A câta oară
A câta oară drumul ne desparte
Desculţi să rătăcim printre cuvinte,
Să ne scăldăm în lacrimile sfinte
Ce-au ferecat trecutul într-o carte?
Nădejdea să ne-ndrume înainte,
Îţi cer să laşi regretele deoparte
Şi nopţile care-au plecat deşarte
Se tânguie-n aceeaşi rugăminte.
Cântecul vieţii
Viaţa noastră cântă la chitară
Cu durerea verbului a fi,
Viaţa e o pasăre ce zboară
Să-şi dea viaţa pentru a trăi.
Ce suferinţă mai ascunzi în pleoape
Ce suferinţă mai ascunzi în pleoape
Şi câte nopţi pierdut-ai în negare
Când lacrimile-ţi spun fără-ncetare
Că haina pocăinţei nu te-ncape?
Tu caută a Cerului iertare,
Să-ţi fie zborul taină peste ape
Şi-n ochii trişti dureri de vor să sape
Să le dezlegi mereu prin înălţare.
Unde-s valorile de altădată
Unde-s valorile de altădată
Prin care aduceam însemnătate,
În care ne-oglindeam cu demnitate
Păstrând a noastră lume mai curată?
Şi cum ne-am rătăcit în vanitate,
Am devenit străini ca niciodată,
Ne este calea vieţii-mpovărată,
Ne-am depărtat de sensibilitate.
Cea din urmă ninsoare
Cea din urmă ninsoare,
Cel dintâi jurământ,
Cea din urmă chemare,
Cel din urmă cuvânt.
Cea din urmă zăpadă
Se aşterne-n priviri,
Lasă neaua să cadă
Dintr-un cer de-amintiri.
Mai priveşte, Doamne, către noi
Mai priveşte, Doamne, către noi,
Ochii noştri de lumină-s goi
Am ajuns străini, săraci şi reci
Umbre fără viaţă pe poteci.
Mai priveşte, Doamne, către noi
Lacrima să-Ţi cadă printre ploi
Şi la ceas de seară să cobori
Să reverşi lumina între nori.
Glossa veşniciei
În memoria Marelui Mihai Eminescu
Numele-ţi sfinţit de stele
A eternizat cuvântul,
Mările te-aduc şi ele
Azi, înseninând pământul.
Dacă cerul lăcrimează
Şi te-mbracă-n veşnicie
Tu de-a pururi ne veghează
Lăcrimând cu poezie.
Dor suprem
Dorurile nu mă pot ucide,
Dorurile nu mă pot seca,
Tu eşti dorul care va decide
Câte patimi poate vindeca.
Lumina din poeme
A răsărit lumina în poeme,
Cuvântul se îmbracă în ninsoare
Şi capătă a bolţilor culoare,
Apoi renaşte-n zările supreme.