Am prigonit şi dragostea cerească,
Pe noi doar barbaria ne conduce,
Se-nchină ploi şi nu pot să privească
Lumina pironită pe o cruce.
Purtăm în vene crunta maladie
De-a biciui lumina şi iubirea,
Se-nchină nori şi nu pot să descrie
Cum sângeră pe cruce nemurirea.
Noi suntem orbii care au ajuns
Cu voia lor în temniţa cea sumbră
Când un pumnal de patimi ne-a străpuns,
Noi suntem însăşi noaptea care umblă.
Atunci când auzim cuvântul duşman de regulă îl asociem unui chip. Ne gândim la o persoană pe care o considerăm în stare să ne facă rău sau pe care o simţim cu gânduri rele asupra noastră. Însă, uităm de un duşman cu adevărat periculos. E vorba chiar de stresul pe care îl primim în fiinţa noastră şi căruia îi permitem cu inconştienţă să ne pericliteze echilibrul interior şi sănătatea.
Ce mai faci, copilărie,
Ce mai faci, adolescenţă?
Nu am altă terapie
Şi vă cer corespondenţă.
Acasă nu-i doar un cuvânt,
E cel mai sacru legământ.
Străinătate, boală grea,
Departe e inima mea.
Să ne întoarcem la emoţie aşa cum ne-am întoarce acasă după lungi drumuri şi rătăciri. Cred că aceasta este cea mai frumoasă regăsire. Goana după lucruri nesemnificative ne-a împins pe cărări sumbre. Am uitat ce înseamnă să trăieşti cu adevărat. Am uitat de puterea simplităţii şi de rostul nostru pe pământ. Să fim emoţie, să reaprindem emoţia şi să o oferim. Aceasta este viaţa.
Eu n-am avut nici pledoarie
Când cerul mi-a trimis mandate:
M-a condamnat la poezie,
O simt în pieptul meu cum bate.
Eu din Lumină îmi fac casă
Şi-n mine Plânge Dumnezeu,
Nu ştiu o taină mai frumoasă,
În versul ei renasc şi eu.
