Nu lăsa pe mâine ce poţi face azi, spune un cunoscut proverb. Şi cred că el expune un adevăr esenţial: amânarea poate înseamna pierdere. Pierderea unei şanse importante. De multe ori, din cauză că amânăm, ne putem trezi într-o realitate dură în care nu ni se mai dau nici şanse şi nici speranţe. Prezentul este cu noi şi trebuie să acţionăm când avem ocazia.
Să ne întoarcem la emoţie aşa cum ne-am întoarce acasă după lungi drumuri şi rătăciri. Cred că aceasta este cea mai frumoasă regăsire. Goana după lucruri nesemnificative ne-a împins pe cărări sumbre. Am uitat ce înseamnă să trăieşti cu adevărat. Am uitat de puterea simplităţii şi de rostul nostru pe pământ. Să fim emoţie, să reaprindem emoţia şi să o oferim. Aceasta este viaţa.
Vine o vreme când meditezi profund la trecerea timpului. Şi pui în balanţă doi termeni: devreme şi târziu. Încerci să defineşti timpul şi constaţi că este cea mai grea definiţie. Te poţi defini ca fiinţă sau poţi defini viaţa folosind expresia timpului, dar profunzimea semnificaţiei lui este nemărginită. Aşa cum este şi el. Timpul stă în nimeni, timpul stă în toate. El este neputinţa şi neajunsul nostru. Iubire, dor, speranţă, amintire, credinţă, regret, voinţă, durere, chemare şi dorinţă. Timpul stă în ceruri, timpul stă în mare. Trebuie doar să strângi în braţe clipa înţelegând că timpul ne uneşte şi tot el ne desparte.
A fost odată ca niciodată o lacrimă. A coborât din cer într-o zi de toamnă şi încerca să îşi găsească un adăpost. A privit cum toamna îşi scria poveştile în natură şi în oameni. A admirat un amurg tomnatic şi un răsărit unic. A descifrat misterele copacilor goi, a atins frunzele si picturile realizate de toamnă. Dar îşi dorea să mai cunoască şi alte anotimpuri. Văzând privirea caldă a unui copil, a simţit că vrea să atingă candoarea şi s-a cuibărit acolo pentru ceva vreme. Se simţea bine în casa purităţii. Era lumină, linişte şi libertate. Părea că a pătruns într-un alt anotimp. Însă la scurt timp, copilul a început să simtă dorul părinţilor plecaţi departe. Lacrima se simţea neputincioasă în faţa inocenţei lui şi nu ştia cum să-i aline dorul. Ar fi vrut să străbată mări şi ţări şi să-i readucă lângă el pe părinţi. Apoi a privit spre cer de unde venise şi a lăsat o dorinţă să se înalţe.
Sufletul este un univers nelimitat, pe când raţiunea este un univers limitat. În acest univers al sufletului se petrec fenomene importante pentru fiinţa umană, se încheagă armonii sau se dezlănţuire furtuni, se dau lupte crâncene sau se aşterne o linişte profundă. Aceste fenomene interioare aduc echilibrul sau dezechilibrează fiinţa umană. Raţiunea trimite diverse mesaje sufletului, iar el le prelucrează. Gândurile noastre sunt un factor primordial în declanşarea stărilor sufleteşti. Ele dau sentinţa şi de aceea trebuie să luptăm pentru drepturile noastre lăuntrice stimulând în mod favorabil raţiunea.
