Rondeluri de iubire si dor
Rondel de dor
Te pierd în zări când soarele apune
Și strălucești de dor ca o minune;
Dorinţa mea în lacrimi te așteaptă,
Iar un poem se stinge într-o șoaptă.
expresii poetice
Omul şi tainele vieţii – cugetări şi aforisme
Cea mai frumoasă viaţă înseamnă să trăieşti în privirea persoanei iubite.
♣
Oamenii trebuie să uite că nu au aripi și să învețe să zboare.
♣
Un om de valoare este cel care prin existența și prin faptele sale a făcut mai frumoasă existența altora.
♣
Sonet melancolic
A fost de-ajuns iubirii să-i dau arme
Să lupte-n timp și spațiu. Fără margini
Povestea ta rescrisă-n sfinte pagini
Sub streașina tăcerii veșnic doarme.
Sentimente şi gânduri – cugetări şi aforisme
Poţi rătăci drumuri, însă e mai important să nu te rătăceşti de propria persoană.
♣
O viață de succes nu înseamnă o carieră strălucitoare, ci o inimă care strălucește.
♣
Trăiește ca și când răsăritul de soare pe care-l privești ar anunța apusul vieții tale.
♣
Amurg târziu
Te urmăresc să-mi vindec neputința,
De umbra mea nicicând să nu te temi,
Va lăcrima lumina când mă chemi
Şi-ntr-un amurg târziu va sta sentinţa.
Efemeritatea şi eternitatea unui vis
Suntem boabele timpului, iar viața ne cerne vremelnic.
♣
Un copil poate zidi veşnicia în lacrima unui înger doar printr-un surâs.
♣
Timpul este o floare căreia îi cad petalele la picioarele noastre.
♣
Poezia din noi
Poezia, precum iubirea, trebuie sărbătorită mereu. Ea renaşte în fiecare zi. În noi, prin noi şi pentru noi. Ne vindecă neajunsurile, ne mângâie rănile şi ne înalţă spre infinit. Ne poartă pe tărâmuri unde timpul nu cunoaşte limite, ne lasă să atingem cerul şi să descoperim muzica sferelor înalte, să pătrundem în culorile absolutului şi să ne redescoperim prin ele, să evadăm din vremelnicie şi să dansăm cu eternitatea. Iar dragostea este cea mai frumoasă poezie din noi.
Cum poate fi eternul de ajuns
Aşa va fi mereu iubirea noastră,
Aşa va scrie ea un dor nespus,
Mă vei privi cu-o lacrimă albastră,
Te voi privi cu cerul la apus.
Povestea unei lacrimi
A fost odată ca niciodată o lacrimă. A coborât din cer într-o zi de toamnă şi încerca să îşi găsească un adăpost. A privit cum toamna îşi scria poveştile în natură şi în oameni. A admirat un amurg tomnatic şi un răsărit unic. A descifrat misterele copacilor goi, a atins frunzele si picturile realizate de toamnă. Dar îşi dorea să mai cunoască şi alte anotimpuri. Văzând privirea caldă a unui copil, a simţit că vrea să atingă candoarea şi s-a cuibărit acolo pentru ceva vreme. Se simţea bine în casa purităţii. Era lumină, linişte şi libertate. Părea că a pătruns într-un alt anotimp. Însă la scurt timp, copilul a început să simtă dorul părinţilor plecaţi departe. Lacrima se simţea neputincioasă în faţa inocenţei lui şi nu ştia cum să-i aline dorul. Ar fi vrut să străbată mări şi ţări şi să-i readucă lângă el pe părinţi. Apoi a privit spre cer de unde venise şi a lăsat o dorinţă să se înalţe.