Poezia din noi

Poezia, precum iubirea, trebuie sărbătorită mereu. Ea renaşte în fiecare zi. În noi, prin noi şi pentru noi. Ne vindecă neajunsurile, ne mângâie rănile şi ne înalţă spre infinit. Ne poartă pe tărâmuri unde timpul nu cunoaşte limite, ne lasă să atingem cerul şi să descoperim muzica sferelor înalte, să pătrundem în culorile absolutului şi să ne redescoperim prin ele, să evadăm din vremelnicie şi să dansăm cu eternitatea. Iar dragostea este cea mai frumoasă poezie din noi.

Există, oare, floare mai frumoasă
Ori cer curat atât de cristalin
Cum este poezia luminoasă
Care aduce mărilor senin?

Novalis spunea că poezia vindecă rănile create de raţiune. Iar această afirmaţie îmi lasă convingerea că poezia înseamnă iubire, cea mai puternică lumină interioară. Mai cred că ea ne vindecă şi efemeritatea fiindcă deschide ferestrele cerului şi lasă să se reverse de acolo toate frumuseţile universale în faţa cărora timpul păleşte.

Măiestria cu care expresivitatea transformă umbrele în lumini, iubirea care sărută cuvintele cu pasiune şi jale şi le îmbracă în desăvârşire, armonia dintre cer şi pământ în acorduri divine şi simboluri care lacrimă cu un farmec de nedescris se reunesc într-o formă sublimă care poartă numele de poezie.

Cartea sfântă a inimii se intitulează iubire. Iar poezia ei este cea mai frumoasă confesiune a sufletului. Am să vă spun un lucru cu riscul de a mă repeta. Eu nu prea cred că există, poeţi, cred că există poezie, spunea memorabil Nichita Stănescu. Prin această afirmaţie de o mare profunzime cred că sublinia faptul că există o poezie unică în fiecare trup şi suflet. Trebuie doar să o descoperi, să te laşi purtat de farmecul ei şi să înţelegi că iubirea şi lumina din adâncurile tale pot scrie poeme de o rară frumuseţe. Privind prin ochii iubirii poţi citi suprema poezia şi doar ea te poate purifica. Dacă te-ai rătăcit de propria-ţi persoană, dacă străbăţi drumuri fără sens, dacă nu-ţi mai înţelegi rostul şi nu te mai recunoşti, te poţi întoarce oricând la tine săpând adânc în profunzimile tale şi căutând acea poezie prin care capeţi nemărginire, rost şi lumină. Acea poezie prin care renaşti, te regăseşti şi te conectezi cu frumuseţile universale. Acea poezie există în tine, trăieşte prin dragoste şi te defineşte.

Cred că dragostea scrie în noi poezii nemuritoare fiindcă dragostea este o artă. Emoţiile, stările şi visele noastre se îmbracă în note muzicale pentru a deveni cântece lăuntrice. Şi astfel curge poezia, un izvor de frumuseţi care urcă spre veşnicie. Poezia vibrează în sufletul nostru prin toate formele pe care le cunoaşte arta. Acolo unde e vers, muzică, pictură, dans, sculptură, acolo este şi poezie. Dar, mai presus de toate, acolo unde e dragoste, acolo se scrie cea mai profundă poezie.

Poeţi pot fi mulţi, însă poezie este numai una. Fiecare poet are stilul său, scrie cu sufletul şi transmite emoţia mai departe, poartă cu el diferite stări şi zbuciumări, dar numai o singură misiune. Aceea de a revărsa frumosul în lume. Fiecare condei e diferit, însă forma poeziei este aceeaşi: absolutul îmbrăcat în haina dragostei şi a luminii. Chiar dacă versul plânge, el are întotdeauna emoţia cerului şi ochii infinitului. Are privirea caldă a iubirii şi braţele eternităţii.

Nu e sălaş mai sfânt ca poezia
Să-şi clatine eternul într-un vers,
A încuibat în ochii noştri glia
Şi-n templul ei e-ntregul univers.

În fiecare trup şi suflet zace o poezie, chiar dacă mulţi fug de teama ei sau nu o lasă să se dezlănţuie. Iubirea doare, dar şi vindecă. Aşa este şi poezia. Fugind de durerile ei nu faci altceva decât să fugi de tine însuţi, iar apoi constaţi că nu mai şti cine eşti. În poezia ta interioară se află şi leacul. Şi nu cunosc un altul mai frumos. Trebuie doar să laşi să se reaprindă în tine şi să arzi prin acest foc contopindu-te cu necuprinsul. Trebuie doar să cauţi în privirea şi sufletul altora poezia şi o laşi să îţi mângâie rănile. Numai anotimpul dragostei te poate vindeca de durerile pământeşti.

Aş vrea să mai citesc poeme în ochii iubirii. Aş vrea ca fiecare zi să scrie o poezie. Aş vrea ca poezia din noi să se reverse peste suferinţele din lume şi să le vindece. Aş vrea să îngenunchiez în faţa poeziei şi să-i mulţumesc pentru puterea pe care o revarsă. Apoi să o îmbrăţişez într-un amurg tomnatic şi să devin chiar eu un vers care mângâie cerul.

Am învăţat ce-nseamnă nemurirea
Şi-n versuri locuiesc de când mă ştiu
M-a vindecat de temeri doar  iubirea,

În poezie nu cunosc târziu,
Astăzi  mă doare numai fericirea-
Eu pot din veşnicie să vă scriu.

Dacă v-a plăcut acest eseu, mai puteţi citi Vindecarea prin artă.