Cel mai important act cred că este a crede. Acest verb are o greutate colosală. Începând de la propria-ţi persoană: încrederea în sine, acesta urcă grandios la ceruri: să crezi în desăvârşire. Nu e doar un verb. E un călător al nemărginirii. Şi, dacă ne defineşte, atunci nu vom mai fi doar prizonieri ai efemerului.
Să fugi de singurătate şi să te refugiezi în iubire este, într-adevăr, o evadare admirabilă. Suntem nonculori şi doar prin ceilalţi devenim culori. Viaţa noastră capătă culoare şi profunzime doar prin prisma altora. Aşa putem justifica nevoia permamentă de legături cu alte fiinţe, legături de altfel primordiale.
Oamenii sunt trişti şi îngânduraţi. Trec abătuţi pe străzi, cufundaţi în nelinişti şi ignorând ce se petrece în jurul lor. Uită să mai zâmbească şi să se bucure de clipa prezentului. Unde s-au ascuns fericirea şi bucuria vieţii? Cum unde? Pe reţelele de socializare. Aici pluteşte o stare de fericire intensă. E o lume perfectă. Viaţa la superlativ. Oare acesta este raiul?
Poate că inima raţiunii este ca inima să nu aibă raţiune. Toţi refuzăm să ne tratăm atunci când ne îmbolnăvim de iubire. Chiar dacă raţiunea vrea să îşi joace rolul de doctor, rămânem pacienţii iubirii în clinica misterelor. Cel mai puternic raţionament cred că rămâne acela de a iubi. În lipsa raţiunii se trage cortina, dar în lipsa iubirii se stinge lumina. De aceea cred că glasul inimii redă coloana sonoră a vieţii noastre.
