Singurătatea, rătăcire sau regăsire

Să fugi de singurătate şi să te refugiezi în iubire este, într-adevăr, o evadare admirabilă. Suntem nonculori şi doar prin ceilalţi devenim culori. Viaţa noastră capătă culoare şi profunzime doar prin prisma altora. Aşa putem justifica nevoia permamentă de legături cu alte fiinţe, legături de altfel primordiale.

Octavian Paler ilustra un adevăr strălucit:  Adâncindu-se în sine, omul află că nu-şi este de ajuns, că trebuie să împartă viaţa cu alţii pentru a fi întreg. Acesta este unul dintre paradoxurile de aur ale vieţii: ca să te împlineşti trebuie să te împarţi. Şi iată cum în singurătate omul nu poate fi nici împlinit, nici în miezul adevăratei vieţi. E vorba de singurătatea care te depărtează de oameni, de frumuseţi şi profunzime. Cele mai reci braţe sunt cele ale singurătăţii. Îmbrăţişarea ei îţi poate lăsa doar fiorii înstrăinării de oameni, de cer şi de lumină.

De ce se ajunge uneori la singurătate? Cred că niciodată nu suntem singuri. Fiecare înseamnă ceva pentru o altă fiinţă sau poate pentru univers. Numai că nu conştientizăm mereu ce misiune avem. Fiecare dintre noi duce cu el lumina unei stele. Şi, evident, nu toate stelele strălucesc la fel. Poate că închidem ochii din suferinţe, nepăsare, egoism sau orgolii.

Înstrăinarea din suferinţă îmi provoacă o mare tristeţe. Un suflet rănit de multe ori caută să se izoleze în speranţa că singurătatea îi va vindeca rănile cu trecerea timpului. Însă singurătatea este ea însăşi o rană adâncă, poate cea mai sângerândă dintre toate. Această rană poate fi mângâiată doar de o altă fiinţă sau de către Dumnezeu. O mai poate vindeca şi arta fiindcă aceasta este anotimpul iubirii în straiele veşniciei. Cât timp ochii noştri se oglindesc în ochii altora, în ochii artei sau în limpezimea cerului, fiorii singurătăţii vor fi străini.

Din păcate, unii ajung la porţile singurătăţii  rătăcindu-se. În unele cazuri chiar de bună voie, dar mai des cred că din inconştienţă. Exemple ar fi egoismul şi indiferenţa faţă de alţii. Acestea cred că înseamnă singurătate interioară. Dacă nu permiţi nimănui să locuiască în sufletul tău, dacă nu ştii să dăruieşti şi să te dăruieşti, dacă închizi ochii la rănile oamenilor, nici ei nu vor veni să îţi aline tristeţile. E în firea omenească să ne dorim să primim ceea ce oferim. De aceea, egoiştii şi nepăsătorii riscă să fie condamnaţi la singurătate.

Un alt temei al singurătăţii ar fi orgoliul mult prea mare. Fie că nu ştim să iertăm şi pierdem anumite persoane, fie ne considerăm superiori şi evităm restul oamenilor crezând că prezenţa lor e nesemnificativă. Cred că de la fiecare ins avem ceva de învăţat. E drept că sunt şi oameni care trebuie evitaţi sau care îşi doresc asta, însă vorbim de trufie. Aceasta nu este o formă înaltă a singurătăţii, ci o rătăcire. Poate doar atunci când ne înconjurăm de oameni josnici care aduc prejudicii grave mediului în care trăim putem suporta singurătatea. Aici îmi amintesc de vorbele înţeleptului Petre Ţuţea: Când vezi cirezile de imbecili, devine suportabilă însingurarea.

Există şi o formă înaltă a singurătăţii specifică spiritelor solitare care se adâncesc în absolut. Tăcerea este una dintre marile arte ale conversaţiei, spunea memorabil Cicero. Iar singurătatea care îmbracă forma tăcerii este de o rară profunzime. Ea înseamnă regăsire. Să dezveleşti singurătatea în tăcere şi să descoperi că prin ea poţi ajunge la purificare şi orizonturi nebănuite. Începi să ştii ce e singurătatea atunci când auzi tăcerea lucrurilor, afirma Emil Cioran. Cele mai puternice zgomote sunt cele ale tăcerii .Şi aici e vorba de cea mai înaltă tăcere: cea prin care îţi valorifici puterea creatoare. Să te detaşezi puţin de tot ceea ce te înconjoară şi să te dăruieşti ţie însuţi la cel mai înalt mod pentru a crea înseamnă singurătate supremă. E vorba de acel naufragiu personal despre care vorbea Octavian Paler. Dar cred cu tărie şi în spusele lui Eliade: Cea mai preţioasă călătorie este aceea către sufletul nostru, călătorie pe care o facem în singurătate.

Dacă din această singurătate rodesc lucruri alese, atunci vorbim de o formă rară a ei definită de măreţie. Mai cu seamă în artă se poate concretiza această formă. Scriitori, de pildă, sunt un exemplu viu. Ei trăiesc prin cărţi şi în cărţi. Iar cartea este o formă de adâncire supremă a spiritului. Cel puţin aşa ar trebui să fie. Îmbrăţişarea singurătăţii te poate ridica şi pe culmile luminii atunci când ştii să o foloseşti fără ca ea să te folosească. Poate cel mai frumos refugiu este acela de a te refugia în cărţi. Iată cât de frumos contura Octavian Paler taina singurătăţii supreme: Cărţile se scriu în singurătate, însă împotriva ei. La capătul acestei singurătăţi înfloresc grădinile însorite ale solidarităţii.

Prin urmare, singurătatea îmbracă două forme. Fie înseamnă cea mai grea osândă, iar atunci este rătăcire,  fie cea mai înaltă tăcere şi atunci dă naştere altor profunzimi şi înseamnă purificare şi regăsire. Nici călugării care se refugiază în pustietate nu sunt singuri. Şi revin la spusele lui Octavian Paler pentru a-mi întări ideea: O singurătate bazată pe speranţe nu arde drumurile către lume, ci caută în tăcere pe cel mai adevărat.  Ei se dedică unei misiuni şi, atâta timp cât este misiune sau har, nu e nici singurătate. Misiunea semnifică devotament şi credinţă. Iar rugăciunea este una din formele credinţei.

Viaţa înseamnă profunzime, iar omul este acel superficial al profunzimii. De aceea singurătatea palpabilă este o pedeapsă, iar singurătatea de formă înaltă este cea a profunzimilor. Pentru că doar omul poate fi superficial. Totuşi, în scopuri măreţe date vieţii sale, el se poate adânci în trăire atingând tăcerea profunzimilor. Şi mă întorc la Octavian Paler care contura sublim cele două forme ale singurătăţii, accentuând diferenţa dintre acestea : Există o prăpastie între singurătatea voită şi cea impusă. Prima te apropie de tine însuţi. Cea de a doua nu face decât să te îndepărteze de alţii. Singurătatea voită de care vorbea Paler este forma supremă, creatoare, anume călătoria spre tine însuţi, regăsirea. Singurătatea impusă este forma pedepsei pe care ne-o aplicăm singuri, depărtându-ne de alţii.

Singurătatea este un produs rezultat din acţiunile noastre. În loc să creăm legături de suflet cât mai puternice, să consolidăm relaţii de toate formele, să ne dedicăm unei misiuni, uneori alegem să ridicăm bariere. Aceste baiere sunt tocmai păcatele noastre precum egoismul sau indiferenţa şi le folosim chiar împotriva noastră. Cartea ne poate fi un prieten de nădejde şi o punte spre lumină. Dar unii nu vor să traverseze această punte spre lumină şi adorm în braţele singurătăţii. De aceea, cred că Isaac Newton avea mare dreptate când expunea una din condiţiile singurătăţii:  Oamenii sunt singuri deoarece construiesc ziduri în loc de poduri.

Poate că unii se înstrăinează de teamă. Teama de durere. Însă chiar această înstrăinare este şi pierdere şi durere. Dacă fugi de suferinţă din teama de a fi rănit cred că te răneşti singur şi pierzi sensul adevărat al vieţii. Destinul nostru este să trăim doar prin iubire. Dacă fugim de ea, atunci doar existăm. Iar din această înstrăinare se poate ajunge chiar la boală. Afecţiuni precum depresia sau chiar nebunia sunt tot rezultatul înstrăinării.

De multe ori, despărţirea de anumite persoane sau locuri dragi ne provoacă o stare de singurătate. Ar trebui să fie trecătoare, însă nu lăsăm mereu durerile în urmă. Pentru mulţi dintre noi asta înseamnă singurătatea: despărţirea de un chip sau loc drag. Absenţa căldurii unor ochi sau a zgomotului unor paşi. Sau chiar fiorul dorului. Atunci când ne este dor de cineva ne mai putem simţi singuri. E vorba de absenţa unei fiinţe dragi care ne răscoleşte. Dar tind să cred că de fapt nu suntem singuri. Cei cărora le ducem lipsa au rămas să locuiască în sufletul nostru şi acolo vor avea mereu adăpost.  Numai sufletul poate traduce cuvântul dor. Este singurul care îl poate înţelege.

Unii chiar nu-şi pot lăsa durerile să zboare fiindcă nu ştiu să trăiască fără ele. Sunt şi oameni dependenţi de trecut care trăiesc doar din amintiri şi care cred că acestea îi mai ţin în viaţă. Timpul mângâie tăcerea din amintiri, dar nu poate vindeca. Filele trecutului le putem răsfoi oricând, însă paginile viitorului aşteaptă să fie scrise.

Termenul părăsit poate fi asociat singurătăţii doar atunci când te părăseşti pe tine însuţi. Când eşti părăsit de un om poţi găsi un refugiu care să te aline. Trebuie doar să ştii că nu însingurarea alină rănile, ci iubirea şi dorinţa de a fi alături de cineva. Acesta este cel mai frumos drum pe care îl poţi parcurge: la braţul cuiva. Pentru că orice drum e mai lin alături de cineva. Şi este cumplit de trist să mergi doar la braţul amintirilor.

Semnificaţia expresiei în doi cred că este profundă. E vorba de împlinire, de prietenie sau de îmbinarea a două suflete. E vorba de un legământ. Acela de a merge împreună. Chiar şi numeralul doi îmi dă senzaţia de împlinire. Aşa cum spunea Octavian Paler singurătatea n-o umple lumea, ci o singură fiinţă.

           Să nu uităm că există şi sintagma singurătate în doi care exprimă o tristeţe răvăşitoare, una dintre cele mai dureroase forme ale sale. O antiteză a spuselor lui Paler de mai sus. O singură fiinţă te poate face să te rătăceşti în singurătate. Este vorba de starea de a fi singur deşi este cineva lângă tine. Doar că acel cineva nu reuşeşte să-ţi umple golul fiindcă nu te regăseşti prin el. Şi urmează rătăcirea. Trebuie doar să conştientizezi că salvarea şi regăsirea ta este în braţele altei persoane. Mai mult decât atât, uneori te poţi simţi singur deşi eşti înconjurat de mai multe persoane. Te rătăceşti printre ceilalţi doar pentru că nu îţi găseşti locul acolo. Te simţi pierdut şi ai nevoie de regăsire. Despre această singurătate dureroasă vorbea memorabil tot Octavian Paler: Dar nu există oare o singurătate încă și mai rea, poate, decât aceea de a sta singur într-o cameră? Singurătatea din miezul veseliei. Singurătatea din vârtejul can-can-ului. Singurătatea populată. Singurătatea în care trebuie să înșeli pe toată lumea, nu numai pe tine însuți. În acest caz, trebuie să-ţi asculţi vocea interioară şi să îţi cauţi regăsirea în alte locuri, lângă alte persoane, cele care îţi pot umple cu adevărat golurile şi îţi pot mângâia sufletul.

Personal, cuvântul singur îmi stârneşte tristeţe. Cred că în el se ascund lacrimile unor neputinţe sau înfrângeri personale. Dar şi un strigăt de ajutor. Care se vrea sau nu auzit. Legătura cu o altă fiinţă este un foc care ne întreţine existenţa. La fel ca legătura cu misiunea pe care o purtăm. Când se stinge acest foc cenuşa plânge de singurătate. Şi se întristează până şi tristeţea. Mereu e nevoie de o altă fiinţă prin care să trăim. Şi aici îmi amintesc de viziunea metaforică a lui Grigore Vieru: Ochii îs doi şi-s trişti, d-apoi inima că e singură?

Mă înspăimântă doar pustiul sufletesc. Poate că alte forme ale pustiului nici nu există. Sunt doar locuri în care nu întâlneşti priviri, însă poţi simţi sau cunoaşte alte profunzimi. Poate că acest pustiu este definit de către om prin absenţa iubirii. Şi poate că pustiul îl defineşte doar pe om şi nu vreun loc anume. Până atunci mă întreb cât de pustiu poate fi un om lăuntric. Cum arată un suflet care şi-a închis porţile şi cât de rece este privirea în care se reflectă însingurarea.

Deşi iubesc punctualitatea, adesea întârzii la întâlnirile cu mine însămi. Şi mă întorc la meditaţie. Acea meditaţie spre regăsire care consider că este absolut necesară. Eu însămi recunosc că am nevoie de momente de singurătate pentru a mă adânci în creaţiile mele. Mai cu seamă cele poetice. Fără această meditaţie nu mă pot întoarce la mine însămi pentru a mă redefini. Dar e o singurătate temporară, de care mă folosesc doar pentru a mă elibera tot de singurătate.

Vorbele lui Octavian Paler m-au străfulgerat. Această meditaţie asupra realităţii crunte expune un adevăr dureros:  Noi astăzi suntem o ţară de oameni singuri. Atât de singuri, încât până şi nefericiţii nu sunt solidari între ei. Şi dacă tot vorbim de singurătatea palpabilă, mă regăsesc cu ardoare şi în versurile lui Adrian Păunescu: Ferească Dumnezeu, dacă mai poate/ Pe fiecare de singurătate,/ acesta-mi pare lucrul cel mai greu,/  ferească-mă de mine Dumnezeu.

Aş mai vrea doar să-i spunem noapte bună singurătăţii. Atunci nici ea nu ar mai fi singură. Aceste două cuvinte îngenunchează singurătatea alături de cele care simbolizează iubirea: te iubesc.

Uneori avem nevoie doar de o privire care să ne mângâie rănile. În ochii singurătăţii care clipesc de dor cea mai frumoasă închipuire este o altă fiinţă, cea mai caldă atingere este cea a luminii şi cea mai curată tăcere este cea a Cerului. Iar când tăcerea plânge în ochii unora, dezlănţuie o ploaie zgomotoasă.

Călătoria spre regăsire a fost frumos conturată tot de Octavian Paler: Cine se caută pe sine găseşte lumea, cine caută lumea se găseşte pe sine.

Aşa cum Blaga cerea divinităţii să nu îl lase vreodată să fie mulţumit de el însuşi, eu Îi cer să nu mă lase vreodată în braţele singurătăţii distructive. Dacă merit vreo osândă, aş vrea ca aceea să fie cea mai înaltă tăcere. Îmi rog cititorii deci să mă condamne la singurătatea supremă.

Eseul face parte din volumul Rătăciri şi regăsiri.

Dacă v-a plăcut acest eseu mai puteţi citi Singurătate.