Cuvântul înseamnă expresie, putere, lumină sau întuneric. El poate fi o armă sau o floare. Poate lucra în slujba artei şi frumosului sau poate lovi. De aceea, e foarte important să ştim cum să îmbrăcăm cuvintele pentru a dărui celor din jur şi nouă înşine linişte şi alte stări frumoase de care fiinţa are nevoie.
Am vrut să-ţi scriu o poezie,
Dar versul m-a abandonat,
Nici el nu poate să descrie
Ce iarnă grea ne-a condamnat.
De la ceruri la pământ
Tu eşti dorul cel mai sfânt
Şi de la pământ la cer
Eşti cel mai adânc mister.
Să fim două primăveri
Îmbrăcate în lumină,
Să fim două rugăciuni
Într-o lacrimă divină.
Umblă dorul meu prin lume,
Fără casă, fără nume,
Numai după leacuri umblă,
Fără haină, fără umbră.
Să nu trăieşti cu temeri, să nu devii ostil,
Să strângi la piept speranţa, să râzi ca un copil.
Să nu renunţi la luptă de vrei să biruieşti,
Să strângi la piept iubirea căci doar atunci trăieşti.
Anotimpurile sunt confesiuni ale naturii, dar pot fi şi ale sufletului. Primăvara este simbolul renaşterii, iar când ea se regăseşte în suflet şi priviri destănuie fericirea. Nu este doar un anotimp. E o stare, o trăire, un tablou interior.
Un cântec viu şi lacrimă târzie
Care a vindecat orice durere,
Neliniştea din umbre parcă piere
Într-un surâs topit în veşnicie.
