Dreptul la poezie
Simbolistica pentagramei lirice a Alexandrei Mihalache
sau
Viață – Iubire – Poezie – Libertate – Nemurire
Din timpuri imemoriale, omul și-a ancorat cunoașterea ori conștiința în elemente legate de natural, de spiritual, creînd de-a lungul timpului simboluri surprinzătoare, care capătă interpretări ori nuanțe diferite în variile culturi ale lumii. Cele 5 simțuri (văz, auz, miros, gust, tactil), cele 5 elemente originare (pământ, apă, aer, foc, spirit) sunt de fapt cele 5 colțuri ale stelei cu 5 colțuri, un simbol antic, mitic, care a unit materialul cu imaterialul, cerul cu pământul, binele și răul, într-o armonie perfectă. Folosită de magi, cruciați, papi și împărați, ca simbol al puterii și supremației, adaptată vremurilor moderne ca simbol de spiritualitate și nemurire, pentagrama rămâne un simbol al prefacerii și devenirii, al împletirii dintre yin și yang, o axă a derulării vieții de la naștere și până la neantizare. Indiferent de semnificațiile negative care i s-au dat, pentagrama rămâne un simbol pozitiv, benefic din punct de vedere energetic, protector, cu puterea de a izola precum un cerc, conferind puterea unui număr de aur.
Să fie motivul pentru care poeta Alexandra MIHALACHE își conturează cea mai recentă apariție editorială, intitulată DREPTUL LA POEZIE, pe cele cinci linii care îi definesc de fapt pentagrama lirică: VIAȚĂ – IUBIRE – POEZIE – LIBERTATE – NEMURIRE? Să fie acest nou volum de poezie o nevoie, dictată de un drept, pe care poeta și-l reclamă cu insistență? DREPTUL LA…, așa cum își denumește cele cinci părți ale cărții.
În prima parte – DREPTUL LA VIAȚĂ – poeta face o incursiune analitică asupra stării de fapt a realității în care trăim, reclamând lipsa de respect și de solicitudine, lipsa acută de omenie și dezinteresul total al celor îndrituiți să aducă pace, armonie, bunăstare poporului care i-a învestit cu încredere (Aș da orice). Valorile pe care poeta își înalță eforturile creatoare sunt apoteotic formulate aici:
„Avem nevoie de iubire –
Sublima artă de-a trăi
Și doar a cerului privire
Ne poate veșnic ocroti.” (Artă și cer)
Sentimentele de dezamăgire sunt din ce în ce mai profunde, ele incluzând ca elemente ale revoltei mai mult decât justificată, starea acută de degradare a individului, a țării, starea planetei/ umanității, în versuri cu adevărat tulburătoare:
„Nu trec salvări, ci doar indiferență,
Umanitatea trage ca să moară,
Acesta e apelul de urgență:
Nu mai avem nici inimă, nici țară.” (Apelul de urgență)
Printre inacțiunile puterii care produc frustrare oricărui suflet muritor – lașitatea și indiferența decidenților – subtil, mimetic, cu profundă sensibilitate dar și curaj formulate, își face loc lumina credinței, ca unică salvare de la decadență a lumii, eul liric recunoscând că doar aproape de Dumnezeu, garanția perpetuării lumii zămislește certitudini. Momente sacre, precum Învierea, reaprind în sufletele muritorilor speranța de salvare, prin mijlocirea supremă a jertfei Mântuitorului Iisus, condiția majoră a împlinirii fiind evlavia, prin care omul nu se înalță pe sine la rang divin, ci se smerește și își acceptă cu seninătate, atât condiția sa umană, cât și nevoia de Dumnezeu:
„Suntem la fel, dar vrem ascensiune,
Ce e ușor ne pare mult prea greu,
Ce rost mai are azi o rugăciune
Când omul crede că e Dumnezeu?” (Altfel)
Poeta alternează trăirile încărcate cu dezamăgire, cu trăirile luminoase, în care speranța își face cuib, aprinzând lumina în întuneric, în versuri de o maturitate lirică de excepție. Metafora este la ea acasă, lucind precum scânteia care mistuie totul. Titluri precum „Cărțile pe foc”, „Atâta timp”, „Averi”, „Bilanț”, „Bine și rău”, „Blestem singurătății”, în care teama de întuneric persistă, se contrapun versurilor din titluri precum „Cântecul vieții”, „Cer și Lumină”, „Clipele”, „Colind de Paști”, în care răul se disipează, speranța și bine par să triumfe. Însă, insidios, își face apariția din nou „Dezamăgire” care printre „Dezastre”, îngână „Dorințe de Crăciun” și își strigă „Dreptul la cer”. Proferând blesteme și „Excese”, omul rămâne „Fără cuvinte”, „Fără lumină”, „Fără simțuri”, „Fără valori”, „Fără vârstă”, conjugând verbul „a fi” la trecut, fără a-i acorda șansa unui viitor. În „Gramatica firii”, nici „Iertare divină”, „În toamna de aramă”, spre „Înserare”, nu ne poate salva de „Însingurare” prin „Jertfă”.
În poezia care dă titlul primei părți a volumului, poeta concluzionează simplu, însă cu forță și celeritate:
„Cât mai vorbim de ins și decădere,
Cât mai vorbim de ce nu mai există?
E un război absurd pentru putere,
E lupta cea mai josnică și tristă.
Cât mai vorbim de lacrimi și de boală,
Cât mai vorbim de legi și suferință?
Umanitatea e fundamentală,
Tot ce e sfânt se scaldă în credință.” (Dreptul la viață)
Iubirea sinceră, curată, conturează universul celei de-a doua părți – DREPTUL LA IUBIRE – în care nenorocirile și dezastrele lumii sunt lăsate deoparte, ascultate fiind doar bătăile inimilor îndrăgostiților, în care se cern adevăruri, se naște speranța de a iubi și de a fi iubit. În „Amurg și dor” există „Anotimpul regăsirii”, „Anotimpurile iubirii” fiind un „Apel de dor” în care lacrimile devin certitudini ale unei iubiri cum alta n-a fost:
„Amurgul scrie-n cer poeme
Și doar de ochii tăi mi-e dor,
Dar știu că va veni o vreme
Când voi fi iar lumina lor.” (Amurg și dor)
sau
„Aștept o veste de la tine,
În ochii tăi aș vrea să pier,
Dar văd o lacrimă că vine
Și mi-a adus întregul cer” (Aștept o veste)
Poezia Alexandrei Mihalache are o arhitectură frumoasă, inteligentă, foarte bine construită. Cu erudiție și talent, se „împrumută” versului nostalgii simboliste (Bacoviană) ori notele suave ale unor acorduri muzicale de forță (Beethovian). Liedurile pe care poeta le închină iubirii sunt deseori „Cântec ceresc”, „Cântec de dor”, amintirile dragi sufletului transformându-și notele în „Cântec pentru părinți”, „Dor de bunici”, „Dor de noi”, „Dor de taină”, ajungând până la „Dor suprem”.
De remarcat în prozodia Alexandrei Mihalache este faptul că substanța lirică nu este diluată în poeme de mare întindere, mesajul răzbătând clar de la prima la ultima strofă. Poeta gravitează în jurul unei idei, exprimată în fiecare poezie, pe care și-o asumă și o duce la capăt, cu măiestrie. Titlurile celei de-a doua părți devin luminoase: „Cer și poezie”, „Colind ceresc”, enunțând „Definiția dorului”, având ca ajutor trecerea imuabilă a nostalgiilor fiecărui anotimp, sedimentate în iarnă/maturitate, poeta concluzionând că:
„Și, deodată, ninge ca prin vis
Și cerul despre viață povestește
Și-n puritatea albului s-a scris
Că omu-i doar un dor ce nu sfârșește.”
DREPTUL LA POEZIE, din partea a III-a, este văzut ca fundamental pentru un artizan al cuvântului, acesta conferindu-i, evident, și dreptul la veșnicie. Poezia este cu adevărat un refugiu, în care eul liric se simte acasă, este potirul sacru al vieții din care doar cel care scrie bea cu nesaț, un sublim drept la vindecare printr-o celestă terapie cu lumină, un tărâm al bucuriei, dar și al tristeții, suspin și revoltă la nedreptate, așa cum este înscris:
„E ultima confesiune
Și mă retrag în veșnicie:
Un singur soare nu apune,
Iar el se cheamă poezie.” (Dreptul la poezie)
Titlurile celei de-a treia părți a volumului – nu la fel de amplă precum primele două părți – sunt la fel de surprinzătoare, printre ele regăsindu-se și dedicații pentru personalități ale literaturii tuturor timpurilor, care i-au marcat destinul și devenirea: „Întâlnire cu Eminescu” sau „Glossa veșniciei” (Marelui Mihai Eminescu), „Sonet ceresc” ori „Taina luminii” (Maestrului Traian Vasilcău).
Un alt drept fundamental al omului, inventariat în partea a IV-a a volumului, este DREPTUL LA LIBERTATE, „tradus” ca un melanj al dorurilor ce ridică spre înălțimi – omenie, viață, lumină, cer – ce nu pot fi puse în valoare atât timp cât umanul nu înseamnă și umanitate, iar libertatea nu va fi percepută ca o acerbă dorință de zbor, de evadare din propria condiție umană:
„Ni s-a făcut un dor de libertate,
De oameni, de lumină și de cer,
Dar câtă vreme nu-i umanitate
Și omul va rămâne prizonier.” (Libertate)
Unele dintre poeziile acestei a IV-a părți reiau retoricile primei părți, în sens strict argumentativ, concentrarea ideii făcându-se tot până la nivel de esență. Există vină pe care omul trebuie să și-o asume? Este, cu adevărat, omul, victima propriului său mod de a fi? Și-a pângărit omul trăirea-însăși cu gândurile și patimile sale lipsite de sens? Este umanitatea o casă de nebuni? Din păcate, simptomatologia lumii și a vremurilor este mult mai amplă, aproape imposibil de identificat un remediu, Speranța-însăși fiind prizoniera decadenței.
„Alo, Casa Speranței? Iar vă sun!
E vreo speranță, dați instrucțiuni?
Dar nimeni nu răspunde, la ce bun?
Căci s-a închis și Casa de nebuni.” (Casa de nebuni)
Soluția la dezamăgire este „Deșteptarea”, o „Devirusare” totală, un restart pe care poeta îl consideră mai mult decât necesar.
Și pentru ca pentragrama lirică a Alexandrei Mihalache să fie completă, poeta enunță DREPTUL LA NEMURIRE, ca pe o „Contestație la efemeritate”, pornind, evident, de la dreptul la înveșnicire al sufletului ca scânteie din Scânteia Divină. Dreptul la nemurire este, în ultimă instanță, dreptul la neuitare, în care încap cântece ale inimii, dedicate unor Oameni ce nu merită să fie abandonați în amintire. Apar astfel evocări pline de nostalgie ale unor suflete dragi: „Cântec pentru Teo”, „TeoDORa” (În memoria Teodorei Mocanu), „Lumina veșniciei”, „Numai dor”, „Scrisoare cerească” (În memoria lui Ionuț Mocanu):
„Cuvintele-au căzut de-atâta rană
Și iarna se retrage într-un schit,
De ziua ta în cer și-ntr-o icoană
Tăcerea cu lumină s-a sfințit.” (Scrisoare pentru Ionuț)
Încheind periplul prin poezia prezentului volum, putem opina cu bucurie, că genul liric este bine reprezentat în tânăra generație, poeți precum Alexandra MIHALACHE având maturitatea și curajul de a denunța problemele lumii în care trăim și pe care, poate, mai avem timp să o salvăm. Poetul – prin logica firească a lucrurilor – este de fapt un salvator, prin revolta pe care o transformă în veritabile arme, cu care se pot încheia războaie și, de ce nu, curma suferința umană.
DREPTUL LA POEZIE trebuie să fie un drept legitim al tuturor, atât al celor care o creează, cât și al celor care o lecturează. Veți găsi în carte frământările unui suflet tânăr și visător, posesor al unui magnetism aparte, dar și iubirile și nostalgiile sale, care îi ridică devenirea spre un univers plin de lumină și culoare. Recomand „Dreptul la poezie”, ca pe un drept fundamental, care ar trebui înscris în carta drepturilor omului, pe lângă dreptul la viață. O carte frumoasă, luminoasă, precum cele cinci colțuri ale deja recognoscibilei pentagrame lirice: Viață – Iubire – Poezie – Libertate – Nemurire.
AVE!
Gheorghe A. STROIA
Bacău, 10 al lui Brumărel 2022
