De câte ori îţi căutam privirea
Să-mi fie călăuză, dar şi leac,
De-atâtea ori simţeam că amintirea
A lăcrimat în al durerii veac.
Ţi-e teamă să te-apropii, să mă vezi,
Să simţi cum iarna tremură în dor,
Ţi-e teamă de eternele zăpezi,
Dar porţi în ochi numai lumina lor.
A câta oară drumul ne desparte
Desculţi să rătăcim printre cuvinte,
Să ne scăldăm în lacrimile sfinte
Ce-au ferecat trecutul într-o carte?
Nădejdea să ne-ndrume înainte,
Îţi cer să laşi regretele deoparte
Şi nopţile care-au plecat deşarte
Se tânguie-n aceeaşi rugăminte.
Cea din urmă ninsoare,
Cel dintâi jurământ,
Cea din urmă chemare,
Cel din urmă cuvânt.
Cea din urmă zăpadă
Se aşterne-n priviri,
Lasă neaua să cadă
Dintr-un cer de-amintiri.
Mai ştii tu cine sunt şi cine eşti?
Un cer de dor în tainele lumeşti,
Regretele au amorţit în ploi,
Nici vara nu mai vine pentru noi.
Mă plimb pe străzi la braţ cu amintirea
Şi caut un motiv de-a exista,
În fiecare nor îţi văd privirea
Şi plouă cu tăceri pe rana mea.
Începe amintirea să vorbească,
Mă mustră gândul c-ai ales să pleci,
Iar inimii începe să-i lipsească
Mândria ta ce m-a robit pe veci.
