Destăinuirile toamnei

Când toamna-n sinea mea renaşte
Ca un poem desăvârşit
Un singur dor mă recunoaşte
Şi numai el m-a înrobit.

Aceasta-i dorul ce ucide
Şi-aş vrea să fug din calea lui,
Dar numai toamna va decide
Amurgul ochilor căprui.

De-atâta rană şi tăcere
Într-un decor însângerat
Îţi scriu cu ultima putere
Un vers de toamnă şi păcat.

Şi nu găsesc nicio scăpare,
E numai toamnă şi prăpăd,
Lumina ochilor mă doare
Şi-mi interzice să te văd.

Dar toamna vrea să mă salveze
Şi cheamă legile cereşti,
Iar ele vin să mă trateze
De boala rară care eşti.

Atunci o lacrimă divină
Ca un refren în neuitări
Redă în ochii mei lumină
Şi cerul ultimei iertări.

Te văd într-un amurg de sânge
Cum ceri iertare tuturor
Şi-n sinea mea o toamnă plânge,
Sunt incurabilă de dor.

Dacă v-a plăcut această poezie mai puteţi citi Tristeţile.