Renaştere

E viaţa neajunsul cel mai mare,
Uităm ades ce-nseamnă a trăi
Şi ne sfârşim în trista zbuciumare
Sperând că vom renaşte într-o zi.

În fiecare suflet e o luptă
Când multe neputinţe îl constrâng,
Iar haosul din noi se mai înfruptă
Cu clipe ostenite care plâng.

Şi fiecare viaţă reîncepe
Când te desparţi de iarnă şi dureri,
Numai atunci fiinţa va percepe
Ce-nseamnă Azi şi ce înseamnă Ieri.

Dar nu am şti când este primăvară
De n-ar avea o iarnă la hotar,
Aceasta este arta cea mai rară:
De a privi o clipă ca pe-un dar.

Nu poţi renaşte fără de credinţă,
Nici fără lacrimi, doruri sau tristeţi,
Căci soarele răsare-ntr-o dorinţă
Doar dacă vezi amurgul dintre vieţi.

Nu poţi renaşte fără de iubire,
Căci numai ea-i eternul început
Şi nu există soare sau trăire
Dacă fiorul ei n-ai cunoscut.

E viaţa neajunsul cel mai mare,
Uităm ades ce-nseamnă a trăi,
Dar numai neputinţa-i trecătoare,
Renaşterea e arta de-a iubi.

Dacă v-a plăcut această poezie mai puteţi citi Regăsiri.