Însingurare

Cad ploi de dor cerşind o consolare
Şi-n ochii mării cerul a-ngheţat,
Acest blestem numit însingurare
E cel mai greu din câte-au existat.

Nici toamna nu mai ştie ce să facă,
Nicicând nu i-a mai fost atât de greu,
Dar când însingurarea ne provoacă
Să Îl chemăm în noi pe Dumnezeu.

Atâta timp cât cerul mai există
Şi vom privi spre el încrezători,
Putem simţi lumina cum rezistă
În trupuri, inimi, lacrimi şi fiori.

Credinţa e puterea care-nvinge,
Să ne rugăm cu dragoste mereu,
Iar când însingurarea ne împinge
Să Îl chemăm în noi pe Dumnezeu.

Atâta timp cât cerul ne priveşte
În ochii noştri se mai face zi
Şi vom simţi speranţa cum trăieşte
Şi însăşi toamna ne va ocroti.

Sunt vremuri grele care ne subjugă
Şi vor să ne răpească propriul eu,
Însingurarea poate să distrugă,
Dar noi L-avem oricând pe Dumnezeu.

Cad ploi de dor cerşind o consolare
Şi-n ochii mării cerul a-ngheţat,
Acest blestem numit însingurare
Cu gând ceresc va fi exterminat.

Dacă v-a plăcut această poezie mai puteţi citi Singuri.