De prin suflet adunate

Sufletul este un univers nelimitat, pe când raţiunea este un univers limitat. În acest univers al sufletului se petrec fenomene importante pentru fiinţa umană, se încheagă armonii sau se dezlănţuire furtuni, se dau lupte crâncene sau se aşterne o linişte profundă. Aceste fenomene interioare aduc echilibrul sau dezechilibrează fiinţa umană. Raţiunea trimite diverse mesaje sufletului, iar el le prelucrează. Gândurile noastre sunt un factor primordial în declanşarea stărilor sufleteşti. Ele dau sentinţa şi de aceea trebuie să luptăm pentru drepturile noastre lăuntrice stimulând în mod favorabil raţiunea.

Omul este o imperfecţiune perfectă. Şi cred că e perfect că nu atingem perfecţiunea şi că luptăm mereu pentru desăvârşire. Ne antrenăm într-o cursă care ne motivează şi ne face mai puternici. Ne dă un sens, un imbold de a ne zbate şi a lupta. Învăţăm că fericirea vibrează doar în câteva momente şi alergăm mereu cu o dorinţă aprigă să prindem în palme câteva clipe de fericire şi să le simţim profunzimea. Şi le preţuim mai mult dacă ştim şi cum arată nefericirea. Un cer mereu senin denotă perfecţiune. Dar nu au şi norii farmecul lor? Fără nori cerul nu ar mai fi la fel. Cum am trăi intensitatea dacă am cunoaşte perfecţiunea şi viaţa ar fi mereu senină? Dar viaţa nu e doar despre primăveri şi veri, şi ea are toamnă şi iarnă. Fiecare anotimp al vieţii are farmecul şi rostul lui. Dacă toate frumuseţile ni s-ar aşterne în faţă deodată, dacă toate situaţiile s-ar rezolva de la sine, dacă drumurile noastre ar fi modelate doar din flori, dacă ne-ar iubi toată lumea şi am reuşi fără niciun efort să ne atingem obiectivele, atunci unde ar mai fi tăria, frumuseţea vieţii şi sensul nostru de a exista?

Primăvara vieţii este fericirea, cel mai scurt şi mai intens anotimp prin care trecem. O armonie între cuget şi simţire, un joc marcat şi limitat de timp, ceea ce omul a catalogat drept fericire nu înseamnă perfecţiune, ci plăsmuire într-un obiectiv. Ea nu are un curs constant şi o defineşte instabilitatea. O poţi evalua în frânturi de timp. E vorba de acele clipe în care realizezi că ai tot ce contează, că un vis de-ale tale devine împlinit. E vorba de acele clipe când strângi în braţe persoanele dragi, de fericirea din ochii părinţilor şi copiilor tăi, de dragostea pe care o primeşti necondiţionat, de iertarea care ţi se oferă, de revederea unor locuri şi persoane care ţi-au marcat existenţa într-un mod frumos, de însănătoşire, de salvarea altor suflete rătăcite cărora le aduci momente de fericire prin fapte măreţe, de reuşita ta şi a celor dragi după un drum lung şi anevoios cu multe sacrificii şi eforturi.

Fericirea  nu  e  consecventă, ea  înseamnă  redefinire. Când devine o stare permanentă se rezumă doar la mulţumire. Poţi fi împăcat şi mulţumit cu tine însuţi mereu, dar asta nu înseamnă adevărata fericire. Dacă primeşti constant lucrurile pe care le doreşti fără a face vreun efort, atunci acest răsfăţ e departe de clipele intense de fericire. Şi tocmai în asta constă farmecul fericirii: să-i simţi tăria în anumite clipe care devin speciale. Acele lacrimi de fericire care mărturisesc trăirea intensă, acel zâmbet plin de strălucire care îţi face privirea să lumineze.

Oamenii sunt diferiti şi tocmai de aceea privesc diferit şi termenul fericire. Îi  dăm variate conotaţii în functie de ceea ce ne defineşte şi de dorinţele noastre. Ne deosebim prin gândire, ţeluri şi construcţie interioară şi de aceea fiecare crede că fericirea arată într-un anume fel. Poate că ea îmbracă mai multe haine şi mai multe chipuri,  însă cred că pătrunde în noi în acelaşi mod profund. Sunt câţiva factori cu care este corelată întotdeauna şi de care depinde. Dragostea este cel mai important factor, în lipsa căreia nu poţi cunoaşte nici fericirea. Alţi factori sunt liniştea sufletului, libertatea şi sănătatea.

Fericirea nu o  regăsim  în  lucruri  materiale fiindcă  banii  nu o  pot  cumpăra. Ea  trebuie să fie o valoare şi doar sufletul o poate  câștiga.  Dacă  s-ar  dobândi prin averi  şi  doar bogatul ar  putea să o simtă, atunci câtă  lume ar  fi  nedreptățită şi în  ce  valori  s-ar  oglindi? Fericirea se măsoară cu sufletul şi se citeste în priviri. Fericirea stă într-o îmbrăţişare, într-o faptă nobilă pentru ceilalţi care îţi umple sufletul de bucurie, în gesturi care, deşi par mărunte, poarta cu ele clipe deosebite.

Ecou sufletesc de o rară frumusete, fericirea se răsfrânge în fiinţa noastră pentru a ne lumina şi vindeca. Ea nu are preţ, o simtim doar preţ de câteva clipe. Acele clipe scriu pagini importante în cartea vieţii noastre la care ne vom reîntoarce mereu să ne reamintim cât de sus poate urca în intensitate sufletul şi cât de frumos este să atingi lumina vieţii. Şi poate că Octavian Paler avea dreptate când spunea că nu există fericire de care să îţi aminteşti fără tristeţe.

 Pentru că nu toţi înţeleg semnificaţia fericirii, mulţi aleargă orbeşte după alte lucruri în care nu se regăseşte şi nu se va regăsi niciodată măcar un strop de fericire. Deşi le par măreţe, acele lucruri sunt de fapt expresii ale deşertăciunii. Îşi doresc succes şi avuţii, însă o viaţă strălucitoare nu înseamnă să atingi succesul, ci să atingi inimile oamenilor. Uită să mai privească în ochii copiilor lor unde se află strălucirea fericirii, uită să dăruiască, să iubească şi să ierte. Uită de profunzimea sufletului. Şi dacă nu îţi mângâi sufletului şi nu îl hrăneşti în mod frumos, atunci şi fericirea va sta departe.

Despre tristeţea sufletului s-au scris mii de pagini şi mulţi şi-au lăsat lacrimile acolo mărturie. Tristeţea este toamna sufletului, acel anotimp fără de care viaţa nu ar mai fi la fel de intensă. Cred că tristeţea dă un sens aparte fericirii şi că numai atunci când ai cunoscut tristeţea poţi realiza ce înseamnă fericirea şi ce câştig sufletesc reprezintă ea. Frământările, gândurile şi îndoielile tale îţi aduc uneori tristeţea alături. În cursa noastră către împlinire alergăm printre lacrimi, bucurii, patimi, fericire şi dureri. Lacrima este mesagerul inimii. Poate fi tristeţe sau fericire revarsată la exterior. Adesea ea mărturiseşte o durere a sufletului şi tristeţe. Dar lacrima are povestea şi rostul ei.

Cred că tristeţea este rana sufletului şi durerea gândului. Uneori când cazi în plasa tristeţii poti să cazi într-o capcană care te va duce la depreciere. De aceea e important să deschizi bine ochii, sa laşi raţiunea să cearnă gândurile şi ideile şi să fii atent la cei care te înconjoară şi îţi pot provoca tristeţe. Să nu te rătăceşti de tine însuţi şi să cauţi mereu să te redescoperi prin prisma altora. Să încerci sa te vindeci prin ceilalţi: iubindu-i, dăruind, iertând şi valorificând frumuseţile lumii. Doar aşa putem vindeca pământul de durere şi strânge în palme o lacrimă cerească ce ne poate lumina şi înveli în dragoste atât pe noi cât şi pe ceilalţi. Numai iubirea poate să trateze tristeţea şi numai în ochii şi braţele ei vei găsi mereu alinare. Iubirea pentru cei dragi, pentru natură, pentru Dumnezeu si pentru tot ce te înconjoară. Dacă emani iubire, dacă sădeşti bucurii, atunci vei putea atinge petalele fericirii.

Foarte interesant este paradoxul din artă. Desi ea te vindecă fiind  lumină, fără tristeţe nu şi-ar putea întregi forma. Fără tristeţe cum ar mai căpăta profunzime poezia şi culoare tablourile? Fără tristeţe cum ar mai curge notele muzicale ca să ajunga la inimile noastre? Uneori are un farmec aparte şi cred că şi un rost. Trebuie doar să o aşezi pe treapta potrivită. Cele mai triste poezii de dragoste sunt şi cele care ne-au impresionat cel mai mult. Şi vorbesc de dragoste în toate sensurile: pentru părinţi, pentru ţară, pentru copii, pentru natură, pentru Divinitate. Cele mai expresive tablouri care ne-au impresionat au fost atinse de un penel al tristeţii, iar melodiile care au devenit legende au fost cântate tot cu profundă tristeţe. Unii nu îşi lasă durerile să zboare fiindcă nu ştiu să trăiască fără ele, iar aceia sunt mai cu seamă artiştii, cei care ne vindecă prin puterea artei.

Tristeţea e precum un amurg, iar fericirea precum un răsărit. Însă numai împreună ele realizează un tablou reuşit. Aşa cum nu e noapte fără zi, nici asfinţit fără răsărit, aşa nu e nici fericire fără de tristeţe. Dacă ar lipsi tristeţea, probabil că lumea ar fi un tablou perfect pe pânza vremelniciei. Însă prin ochii tristeţii poate cunoaşte şi alte profunzimi, iar în artă cred că atinge apogeul.

Timpul care nu a fructificat şi spatiul care a rămas necunoscut îşi spun cuvântul tot prin tristeţe. Şi pentru că timpul pe care îl avem e limitat, cuvântul ei este dureros de neplăcut. Însă îl asculţi totuşi şi înveţi, devii mai înţelept, mai puternic, mai motivat.

Omul este precum soarele: are un timp în care răsare şi un timp în care apune. Trebuie doar să trăieşti privind răsăritul şi înţelegând că poate el anunţă apusul vieţii tale. Fiecare clipă de fericire este un dar nepreţuit pe care trebuie să îl strângi la piept ca să înveţi că poţi pătrunde dincolo de timp şi spaţiu prin iubire. Suntem nonculori şi doar prin ceilalţi devenim culori. Fericirea are culoare, deci ea ne poate fi oferită doar de cei care ne înconjoară şi tot astfel o putem dărui şi noi celorlalţi.

Eseul face parte din volumul Rătăciri şi regăsiri.

Dacă v-a plăcut acest eseu mai puteţi citi Întoarcerea la emoţie.