Linişte

În oameni e prea multă gălăgie
Şi viscoleşte haosul în ger
Şi nu-i deloc cum trebuie să fie,
Am tulburat şi liniştea din cer.

În oameni nu e loc de omenie,
Un egoism răsună peste tot,
Cum, din senin, să vină-o bucurie
Când liniştile toate nu mai pot?

În oameni e prea multă neputinţă,
Tristeţea-şi face casă în ninsori,
Dar, oameni buni, voi vreţi fără credinţă
Să mai simţiţi vreo linişte în zori?

În oameni nu mai e recunoştinţă,
În schimb se face numai tărăboi,
Şi cum aţi vrea, fără bunăvoinţă,
Să mai pătrundă liniştea în voi?

În oameni e prea multă resemnare,
Curajul şi voinţa s-au retras,
Voi nu vedeţi cum ninge peste mare
Şi liniştea din ceruri prinde glas?

În oameni nu e loc pentru iertare,
Doar duşmănia strigă într-un ger,
Dar liniştea ne iartă şi-apoi moare
Să ne privească-n linişte din cer.

Dacă v-a plăcut această poezie mai puteţi citi Când îţi vorbeşte liniştea.