Infinit

Stele cad în marea vremii
Strălucind prin infinit,
Lacrimi scriu fără de temeri
Versuri vii în asfinţit.

Timpul mângâie tăcerea
Ce domneşte-n amintiri,
Iară vara-ngenunchiază
Ca un dor în nemuriri.

Gândul rătăceşte-n ceruri
Printre norii grei, de plumb,
Sufletul dezmiardă vise
Care-n flori de rouă plâng.

A rămas doar ceasul serii
Ce măsoară aşteptări,
Iar la porţile luminii
Bat secunde-n nerăbdări.

Trece pasărea iubirii,
Zbor ţesut în veşnicii,
Ca o lacrimă de toamnă
Presărând melancolii.

Mai suspină câte-o floare
În mătase lăcrimând,
Vântul caută poeme
Lângă mare fremătând.

Curge un izvor de taine
Împletind cărări de dor,
Pietrele ating lumina
De un farmec răpitor.

Clipe-au îngheţat în stele
Conturând nemărginiri,
Iar tăcerea dezrobeşte
Focuri ce aprind iubiri.

Dacă v-a plăcut această poezie mai puteţi citi Nemurire.