Două singurătăţi

Două singurătăţi stau într-un dor
Şi toamna le dezbracă de păcate,
E foc şi neuitare-n ochii lor –
Aceasta-i cea mai grea singurătate.

Eu sunt singurătatea cea dintâi
Şi rătăcesc în frig şi-ntr-o dorinţă,
Atât îţi cer: O clipă să rămâi,
Să devenim o singură fiinţă.

Tu eşti singurătatea la apus
Cea care arde, luptă şi condamnă,
Dar timpul şi distanţa s-au supus
Când ţi-am trimis o lacrimă de toamnă.

Singurătatea însăşi a pierit
Şi toamna ne îmbracă în iertare,
În ochii ceilulalt ne-am regăsit
Cum cerul regăseşte o ninsoare.

O singură fiinţă împreună,
Un singur foc într-o mărturisire:
Să-i spui singurătăţii noapte bună! –
Aceasta-i cea mai sfântă regăsire.

Dacă v-a plăcut această poezie, mai puteţi citi şi Singurătate.