Dor de TeoDORa

Numele tău e dor şi veşnicie,
Un vers bacovian a lăcrimat
Când a plecat la cer o poezie
Cum niciodată n-a mai existat.

Vor trece ani, dar dorul n-o să piară,
Lumina de la cer e-a tuturora,
Dar numai una-nseamnă primăvară
Şi-aceasta se numeşte Teodora.

Ai fost un anotimp al fericirii:
Cea mai senină dintre primăveri,
De dorul tău sunt trişti şi trandafirii
Şi iarna ne condamnă la tăceri.

Dar mai avem o sfântă alinare:
Ai tăi copii, în ei te regăsim,
Şi ochii lor, puteri vindecătoare,
Ne-au dăruit al cerului sublim.

Un anotimp cum n-a mai fost vreodată:
Cea mai senină dintre primăveri,
De dorul tău şi iarna-i condamnată
Şi se retrage-n focul de tăceri.

Dar ne-ai lăsat o sfântă mărturie:
Pe chipul celor mici te-am revăzut,
Şi-n ochii lor lumina te descrie
Aşa cum toţi cei dragi te-au cunoscut.

Numele tău e dor şi amintire,
Un vers divin în taină a plecat,
Dar tu rămâi un cântec de iubire
Cum niciodată n-a mai existat.

În memoria prietenei mele Teodora Mocanu şi poezia Cântec de neuitare.