Din când în când

Din când în când se-aude o vioară
Şi-n vocea ei se duce-o primăvară,
Din când în când mai vine câte-o veste,
Dar se încheie iarăşi o poveste.

Din când în când zâmbeşte câte-o mamă
Şi ochii ei alungă orice teamă,
Din când în când amurgul ne învaţă
Că dragostea e sângele din viaţă.

Din când în când mai plânge câte-o casă
Şi multe doruri stau din nou la masă,
Din când în când oftează o bunică
Şi lacrima-i la ceruri se ridică.

Din când în când mai plânge o icoană
Şi-aflăm că înşişi sfinţii au o rană,
Din când în când e linişte şi pace,
Dar asta vrea un cer atunci când tace.

Din când în când se-aude-o rugăciune
Şi-n taina ei se naşte o minune,
Din când în când mai vine-o bucurie
Şi în priviri o vară se mai scrie.

Din când în când loveşte o furtună
Şi norii-n neputinţe se adună,
Din când în când mai cade o ninsoare
Şi medităm la clipa ce-o să zboare.

Din când în când mai vine o iubire
Şi ne oferă-un loc în nemurire,
Din când în când o inimă se teme,
Dar fuge de târziu mult prea devreme.

Din când în când mai vine câte-o toamnă
Şi doar la poezie ne condamnă,
Din în când în când o clipă ne petrece
Şi-ar vrea cu noi şi toamna ca să plece.

Din când în când se-aude o vioară
Şi-n vocea ei se duce-o primăvară,
Din când în când mai vine câte-o veste,
Dar se sfârşeşte tot într-o  poveste.

Dacă v-a plăcut această poezie mai puteţi citi Cântecul vieţii.