Când şi cui trebuie să dăruim

Altruismul nu este deloc un alt truism. Este una din calităţile care certifică omenia. Trebuie să ne deschidem mereu sufletul. Dar, să nu uităm să deschidem şi ochii. Nu întotdeauna oferim ce trebuie, cum trebuie şi cui trebuie.

Am tot vorbit despre dăruinţă în scrierile mele. Nu cred că există altă cale de a face această lume mai frumoasă. Însă şi dăruinţa are corectitudinea ei. Nu spun că sunt cazuri în care e bine să nu dăruim sau e rău să dăruim, ci doar că sunt cazuri în care e mai bine să dăruim altora. Mereu e bine să dăruim, dar acest bine are două condiţii: cum şi cui.

Există vreo măsură în tot ceea ce facem? Dacă vorbim de sentimente, nu. Sigur că e frumos să le dăruim fără măsură şi necondiţionat. Şi mizez pe vorbele lui Octavian Paler: Adevărata „măsurăa vieţii unui om nu se poate obţine decât prin „lipsa de măsură„: dorind „fără măsură„, îndrăznind „fără măsură„, iubind „fără măsură„. De fapt, acest aforism ne îndeamnă să trăim iubind cu intensitate, să luptăm pentru ceea ce ne dorim cu ardoare, să riscăm şi să îndrăznim să ne îndeplinim idealurile.

Însă, dincolo de sentimente şi motivaţii, există o măsură în toate acţiunile noastre. Dreapta măsură sau măsura corectă. Tot ce depăşeşte dreapta măsură periclitează liniştea şi echilibrul nostru interior. Dar cum ştim că e corectă măsura în care o facem şi când trebuie să dăruim? Raţiunea este cea care ne ajută să analizăm îndeaproape. Şi auto-educaţia. Să dăruieşti, aşadar, oricând este nevoie. Dar să o faci în măsura corectă. Să ştii cui dăruieşti şi cum trebuie să faci asta. De pildă, sunt mulţi oameni care îşi plâng de milă şi cărora ajungem apoi şi noi să le plângem de milă. Dar nu toţi ajung în aceste situaţii nefericite din pricina unor necazuri. Unii dintre ei îşi sapă singuri groapa din inconştienţă, lene sau nepăsare. Şi ajung la un moment dat să depindă de alţii pentru a-şi duce traiul. Se mulţumesc cu darurile altora fără a mai depune vreun efort să se ridice din groapa în care se află. Se complac în sfera lor cea sumbră şi nu cred că ştiu să aprecieze  mâna care li se întinde. Ei nu se vor ridica fiindcă le este mai uşor să primească. Lenea e comodă şi apoi se va abona la tine privindu-te ca pe o fundaţie caritabilă care-i serveşte necesităţile. Atunci când dăruim acestor tipuri de oameni, de fapt nu procedăm corect. În primul rând, le întreţinem lenea şi nepăsarea, ca mai apoi să fim incorecţi faţă de alţi oameni care chiar ar merita sprijinul nostru. E vorba de acei oameni care trec printr-un necaz. Cei care fără voia lor s-au trezit îngenunchiaţi şi neputincioşi.Care s-au îmbolnăvit, cărora le-a ars casa sau au pierdut pe cei dragi şi au rămas singuri. Aceşti oameni merită ajutorul nostru pentru a se ridica. Ajutându-i pe ei, verbul a dărui va avea măsura corectă. Este ca şi când am merge pe un drum. În stânga noastră sunt leneşii, nepăsătorii şi cei care au probleme şi aşteaptă doar să le rezolve ceilalţi. În dreapta noastră sunt cei care suferă cu adevărat loviţi de necazuri grele, care dorm în frig şi ştiu ce e foamea. Corect este să ne oprim la cei care au nevoie cu adevărat de ajutorul nostru.

Verbul a oferi devine înălţător atunci când vorbim de calitate, şi nu de cantitate. Nu contează cât dai, atâta timp cât o faci din tot sufletul şi într-un mod necondiţionat. Unii au puţin, dar din puţinul lor oferă cu drag celor nevoiaşi. Aceasta este calitatea dăruinţei.

Îmi amintesc una din înţeleptele povestioare spuse de bunicul meu. Era o femeie simplă, şi nevoiaşă. O chema Anica. Într-o zi, se strângeau ajutoare pentru câţiva copii orfani. Fiecare a dat ce avea şi ce putea, iar Anica le-a dat copiilor 2 mere. Lumea, aşa cum judecă de obicei, ar fi spus că e prea puţin darul ei: Doar 2 mere?!? Dar ea a răspuns cu ochii înlăcrimaţi: Este tot ce am avut. Bunicul concluziona: Iată cât de mare poate fi puţinul unora! Ceea ce unora li se pare puţin, pentru alţii e tot. Cred că acest gest nobil este exemplul perfect pentru calitatea dăruinţei.

 

Ce putem dărui? O haină, o floare, dar şi o vorbă bună, un sfat şi sprijin moral. Verbul a dărui nu se rezumă doar la lucruri de ordin material, el însuşi este ofertant. Mulţi au nevoie de o încurajare, de o îmbrăţişare sau de vorbe frumoase. Sunt şi oameni singuri de care nu trebuie să uităm niciodată. Lor trebuie să le oferim o vorbă bună şi un umăr la nevoie. Când vorbeşti, spui o poveste. Când asculţi, aduci o mângâiere, spunea memorabil Dale Carnegie. Să dăruim aşadar şi mângâiere şi sprijin moral. Este mare nevoie de ele în această lume.

Oricând e binevenit un gest frumos. Dacă vrei să dăruieşti cuiva ceva, fă-o din toată inima, dar deschizând bine ochii. Oferă întotdeauna celui care are nevoie. Dar oferă-i ceea ce are nevoie. Aceasta este măsura corectă. Să oferi din lumina ta, dar celor care vor să o primească şi să se înalţe. Nu celor care au ajuns şi locuiesc în întuneric de bună voie.

Tot ceea ce dăruim din suflet se va întoarce la noi într-un fel sau altul. O altă lege universală în care cred cu tărie. Dar nu trebuie să dăruim gândindu-ne la vreo recompensă. Ci pur şi simplu pentru că trebuie să arătăm umanitate. Pentru că trebuie să începem de la noi dacă vrei să facem această lume mai frumoasă şi mai caldă. Însă, cum spuneam, mare atenţie cui şi când dăruim. Nici iubirea, cel mai înălţător sentiment uman, nu trebuie oferită oricui. Dacă ajunge la persoane care nu o apreciază sau care o batjocoresc, atunci trebuie să înţelegem că nu e oferită corect. Nici faţă de noi, nici faţă de alţii care îşi doresc cu ardoare şi ar merita acest sentiment deosebit.  Dăruieşte în măsura corectă şi atunci îţi vei păstra şi echilibrul interior.

Eu posed cu adevărat doar ceea ce am dăruit, spunea Seneca. Bunurile pe care le dăruim sunt cele pe care le deţinem cu adevărat. Iubirea, lumina interioară şi liniştea vor fi ale noastre doar dăruindu-le. Aşadar, fiţi iubire, lumină şi linişte. Când exişti doar pentru tine e o simplă existenţă. Dar când exişti şi pentru alţii, atunci înveţi să trăieşti cu adevărat.

Dacă v-a plăcut acest eseu mai puteţi citi Simplitatea oamenilor deosebiţi.