Apelul de urgenţă

Acesta e apelul de urgenţă:
Umanitatea trage ca să moară,
Se prăpădeşte într-o indolenţă
De care şi noroiul se-nfioară.

Acesta e-un apel de disperare:
A noastră ţară cade în genunchi
Şi nu cred că mai are vreo scăpare,
Hemoragia ei este în trunchi.

Acesta e apelul de pe urmă:
Se-ntunecă în tot ce-i omenesc,
Dar nicio remuşcare nu mai scurmă
Şi nu mai e nici bocet românesc.

Acesta e-un apel de indignare:
Nebunii nu au casă, sunt pe străzi.
Demenţa e mereu într-o plimbare
Şi nu e zi să nu găsească prăzi.

Acesta e-un apel de neputinţă:
Au plâns copii de teamă şi dureri,
Bâtrânii noştri zac în umilinţă,
Dar nu avem nevoie de poveri.

Nu trec salvări, ci doar indiferenţă,
Umanitatea trage ca să moară,
Acesta e apelul de urgenţă:
Nu mai avem nici inimă, nici ţară.

Dacă v-a plăcut această poezie mai puteţi citi Ultimul apel.