În toamna de aramă

În toamna de aramă tăcerile privesc
Cum frunzele se roagă şi plâng nepământesc.
A început să plouă cu nostalgii şi dor
Şi însăşi efemerul devine spectator.

Din toată taina verde rămân singurătăţi,
Copacii duc pe umeri aceste greutăţi,
Strângând în braţe vântul cu toată toamna-n glas
O frunză-n agonie le spune bun-rămas.

Din toată taina verde rămân melancolii,
Copacii duc pe umeri aceste astenii,
Strângând în braţe vântul cu toată toamna lui
Pădurea cere-o haină, dar nu mai are cui.

A început să plouă cu nostalgii şi dor
Şi însăşi efemerul devine spectator,
Sunt inimi ce se roagă şi ard nepământesc,
În toamna de aramă şi plânsul e ceresc.

Dacă v-a plăcut această poezie mai puteţi citi Rondeluri de toamnă.