Ignoranţa sau abandonarea de sine

Cine izolează drumurile către cunoaştere? Cum se ajunge ca unii să se abandoneze pe sine şi să sigileze verbul a şti fără a mai pătrunde în esenţele sale?

Există o taină universală care te îmbracă în năzuinţe. Dar sunt şi oameni ignoranţi pentru care aspiraţiile s-au destrămat fără rost. Pentru aceştia drumurile către cunoaştere şi progres s-au izolat. Vorbim de ignoranţa pentru frumos, artă, cultură şi sentimente. Şi cred că această  ignoranţă este un păcat care zdrobeşte motivaţia noastră interioară.

E bine să eviţi răul şi e rău să eviţi binele. Dar, când vorbim de ignoranţă, e bine să nu ignori nici binele, nici răul. Ignorând răul, practic, închizi ochii la nedreptăţile care se întâmplă şi devii acel martor care asistă la dezechilibrarea lumii. Ignorând binele, practic, închizi ochii la frumuseţile care echilibrează lumea. Ignorantul este un vinovat care îşi pierde echilibrul interior şi intervine şi în pierderea celui exterior. Un simplu spectator la actul numit viaţă. Fără rol şi fără replici.

Consider că ignoranţa este precum o pătură a tăcerii cu care se învelesc unii, din inconştienţă, fără să sţie că se pot încălzi altfel. Nepăsarea aceasta crudă îi lasă pustii şi cel mai înfiorător pustiu este cel sufletesc. Acolo domneşte deşertăciunea căreia îi devin robi.

Aş vrea să-i ignor pe ignoranţi, dar nu pot. Trebuie să ţin seama că ei există. Nu ignori lucrurile care nu îţi plac. Înveţi să le accepţi şi încerci să le schimbi, chiar dacă uneori pare imposibil. Ca să cureţi lumea, trebuie să ştii cu ce te confrunţi şi de ce arme ai nevoie. Din sâmburii răului face parte şi ignoranţa. Ea prejudiciază binele din această lume. Dar, cum spuneam, la fel de rău e să ignorăm şi răul.

Să te îmbraci în nepăsare înseamnă să porţi cea mai grea haină. Şi, evident, să te indrepţi spre nicăieri. În loc să deschidă cartea frumuseţilor universale, unii aleg cu bună ştiinţă să întoarcă spatele artei, oamenilor şi celorlalte frumuseţii care ne înconjoară.

Fiecare om te vede în felul său. Dar sunt şi oameni care nu te văd. Aceştia cred că sunt ignoranţii. Ei sunt legaţi la ochi şi cufundaţi într-o lume obscură. Cred că acest păcat înseamnă întunecare. Când raţiunea se refugiază în obscuritate, atunci te izolezi de valorile care luminează universul. Orbită de dezinteres, ignoranţa nu aude sunetele frumosului din această lume. Nu simte şi nu gustă iubirea. Totodată, ea este temeiul altor patimi grele care sugrumă minunile pământeşti şi nepământeşti. Egoismul, trufia şi laşitatea sunt păcatele care stau la baza ei. Aş mai mai spune că ignoranţa este păcatul fără simţuri.

Ignoranţa este refugiul suficienţei. Când cineva consideră că are suficient, că este suficient (de bun, de învăţat) atunci se opreşte. Această suficienţă alimentează dezinteresul şi ignorantul nu vrea să mai depună niciun efort întrucât crede că nu merită. Este vorba de o stimă de sine dusă la exacerbare. Deseori trufia este sora ignoranţei. Atotştiutorii şi cei care se iubesc pe sine în mod exagerat sunt, indubitabil, cei mai mai mândri ignoranţi. Ei nu îşi doresc să păşească spre lumină pentru că le este suficientă întunecimea.

E firesc să nu ştii anumite lucruri şi e uman să nu ştii totul. Dar să nu ştii şi să nu îţi doreşti să ştii înseamnă degradarea fiinţei cu propria voie şi aruncarea ei în întuneric. Ignoranţa într-un cuvânt: neştiinţă. Verbul a şti este străin de ignoranţă. Asta pentru că nu există dorinţa şi motivaţia de a cunoaşte. Şi neştiinţa ar trebui ordonată alfabetic. Un fel de enciclopedie a ignoranţei, spunea Valeriu Butulescu. De multe ori  prostia serveşte ignoranţei, dar sunt şi cazuri în care ignoranţa e mai gravă decât prostia. După cum afirma tot aforistul Valeriu Butulescu: Ignorantul nu ştie. Prostul a aflat, dar a înţeles greşit.

Nu pot condamna păcatele altora, însă ignoranţa îmi stârneşte o revoltă interioară. Consider că s-au condamnat singuri la neputinţă şi singurătate. Sentinţa lor este nefericirea. Dar tristul deznodământ este că îi rănesc pe cei din jurul lor fiindcă ignoranţii nu au cum să nu fie egoişti. Ei nu-şi deschid ochii către alţii. Se complac în sfera lor sumbră. Nu mai caută răspunsuri şi motivaţii. S-au abandonat pe ei înşişi. Asta cred că înseamnă ignoranţa: abandonare de sine. E o rătăcire a sinelui pentru care cred că există un singur leac: setea de iubire şi cunoaştere. Dar fiindcă pe ignoranţi nu îi inspiră nimic în scopul renaşterii, nu cred că îşi vor găsi nici leacul. Iubirea înseamnă renaştere, iar ignoranţa naşte doar deşertăciuni.

Nu-mi pot imagina viaţa fără imaginaţie. Însă fără ignoranţi arată mult mai bine. Ei sunt cei care doar există şi nu trăiesc prin alţii. Ei vin de nicăieri şi ajung niciunde. Ei sunt cei care închid ochii în faţa sentimentelor. Ei se aruncă în braţele neantului şi adorm profund. Un somn al pierzaniei. Ei nu au identitate pentru că identitatea ţi-o clădeşti prin cultură şi sentimente.

Mă răneşte indiferenţa pentru artă, cultură, frumos şi mai ales faţă de alţi oameni. Eu cred că poţi să mai închizi ochii, dar nu trebuie să îţi închizi niciodată sufletul. Poţi ignora răutăţile altora iertându-le, însă nu poţi ignora frumosul din lume. Acest frumos îţi aduce calitatea de OM. Dacă nu trăieşti prin iubire, altruism şi cunoaştere, atunci ignori timpul. Cea mai tristă ignoranţă. Iar răspunsul timpului va fi scrisoarea deşertăciunilor.

E trist să constat că o carte nu mai poate fi o necesitate în viaţa unui om. Poate nu dispui mereu de timpul necesar să citeşti, însă ea trebuie să fie la loc de cinste. Să o găzduieşti ca pe cel mai nobil musafir şi să îi oferi interes. O carte este precum o punte către soare. Ea are o importanţă covârşitoare, iar cititul rămâne una dintre bogăţiile omului. Cărţile îşi spun acum povestea sub alte forme şi nu mai sunt la fel de atractive când văd lumina tiparului. Nu condamn celelalte forme ale cărţii, precum cea electronică, însă rămân la ideea că ea trebuie să îşi păstreze simbolul, anume să fie imprimată pe hârtie şi să o poţi răsfoi simţindu-i profunzimea şi rostul.  Chiar dacă s-a ajuns la momentul de a avea biblioteci virtuale, nu ignora adevărata formă a cărţii. Şi imaginile grăiesc de la sine atunci când priveşti mari biblioteci ale lumii suprinse în fotografii. Cartea palpabilă rămâne cea mai frumoasă formă fiindcă doar pe ea o poţi simţi cu adevărat, chiar îmbrăţişa, înţelegându-i de altfel şi misiunea. O definiţie profundă a cărţii care mi-a rămas în minte este aceea că ar fi singurul cadou pe care îl poţi deschide de nenumărate ori. Iată ce cadou deosebit poţi face ori de câte ori ai ocazia. Şi câţi se mai gândesc la acest dar? Oricare ar fi forma ei, până la urmă importantă e dorinţa de a şti care s-a diminuat în ultimul timp, din nefericire.

Ne îndreptăm cu paşi repezi spre destinaţia pe care o intuia Einstein cu ceva vreme în urmă: Mi-e teamă de ziua în care tehnologia va fi mai importantă decât relaţiile interumane. Dureros este că, dorind să progresăm, uneori chiar involuăm. Referitor la acest aspect mi-a rămas în minte o fotografie cu o bunică extrem de încântată de vizita nepoţilor. Aceştia, în schimb, erau cufundaţi în lumea virtuală şi nu se mai dezlipeau de telefoane, uitând chiar unde sunt şi de ce. O imagine de o tristeţe profundă. Asta denotă că nu mai ştim să stăpânim tehnologia într-un mod eficient şi că ne putem semna singuri sentinţa nefericită. Tehnologia are şi ea un rol important şi chiar numeroase avantaje, însă niciodată nu va putea înlocui prezenţa unei fiinţe importante. Nu poţi ignora o persoană în favoarea tehnologiei fiindcă ea nu ţine locul unei îmbrăţişări sau mângâieri. E drept că poţi comunica mult mai lejer cu cei aflaţi la depărtare prin noile mijloace, însă trebuie să stăpâneşti tehnologia în aşa manieră încât să nu îţi afecteze construcţia interioară. Să nu te depărtezi de tine însuţi neglijând nevoile sufletului. Tehnologia îţi hrăneşte raţiunea şi cunoaşterea, însă tot oamenii rămân cei care îţi hrănesc sufletul şi îţi mângâie singurătatea şi rănile. Aşadar, să nu laşi pe niciuna să se detaşeze în priorităţile tale fiindcă ai nevoie să îţi hrăneşti atât raţiunea, cât şi sufletul.

Uneori tăcerea spune totul. Aceea ar fi a înţeleptului şi este tăcerea înălţimilor. Dar unii manifestă o altfel de tăcere: dureroasă, respingătoare şi rece. Tăcerea josniciei. O tăcere care fuge de muzică, o tăcere care se desparte de iubire şi care şi-a lăsat rostul să doarmă în deşert. În ceea priveşte înţelepciunea, susţin afirmaţia lui Thomas Carlyle: Nu cred în înţelepciunea colectivă a ignoranţei individuale.

E trist să constat că mulţi fug de cei neajutoraţi şi nu se implică în a construi o lume mai bună. Îşi închid şi sufletele şi buzunarele. Şi iată cum ignoranţa duce la laşitate, egoism, avariţie şi alte păcate care degradează omul. Şi iată de ce indiferenţa este condamnare la întuneric. Şi iată de ce ignoranţii sunt străinii care nu recunosc lumea şi nici aceasta nu-i poate recunoaşte. Aceşti străini suferă de o boală cumplită.

Mulţi îşi ignoră trecutul. Eu cred că e necesar să priveşti în urmă din când în când pentru a vedea dacă şi cât ai progresat. Numai aşa poţi cântări şi cunoaşte prezentul. E rău să ignori şi trecutul ca istorie. Dacă nu îţi cunoşti rădăcinile, nu vei şti cum să te înalţi şi să dai roade alese. Sau, mai bine zis, dacă nu ştii de unde vii nu vei şti încotro să te îndrepţi.

             De multe ori încerci din răsputeri să luminezi ignoranţii, însă ei se impotrivesc cu înverşunare şi nu acceptă sfaturi. Nu te lăsa ademenit să contrazici. Înţelepţii cad în neştiinţă când se ceartă cu cei neştiutori, afirma Goethe.

Ignoranţa este o piedică în progresul uman. Dacă nu eşti informat şi interesat de ceea ce se întâmplă în jurul tău, dacă dispare setea de cunoaştere, dacă dispare iubirea pentru semeni, atunci contribui la un dezechilibru. Atunci te risipeşti în cel mai trist mod. Dar cei care au plecat pe acest drum nu realizează consecinţele. Uneori e mai bine să pleci dintr-un loc, dar alege alt loc în care prezenţa ta e mai importantă. Nu contează de unde vii, ci unde vrei să ajungi. Dar ca să ştii care e destinaţia, trebuie să fii permanent însetat de cunoaştere. Tot din ignoranţă se nasc şi prejudecăţile, dar şi multe alte nedreptăţi întrucât ignorantul este el însuşi nedrept, atât cu sine, cât şi cu tot ce îl inconjoară.

Cât de multe lucruri ignorăm fără a şti sau fără a dori să ştim puterea lor creatoare de frumos. Şi eu am ignorat uneori lucruri şi am înţeles mai apoi că preţul ignoranţei este unul destul de mare. Multe taine şi frumuseţi au rămas încă nedescoperite şi aşteaptă ca fiinţa umană să pătrundă în profunzimea lor. Dar uneori ochii noştri rămân închişi în faţa lor. Iată cât de sugestiv expunea William James această idee:  Ştiinţa noastră este o picătură. Ignoranţa noastră, o mare.

Aşa cum poţi învăţa ce e răbdarea de la cei nerăbdători şi ce este curajul de la cei temători, tot astfel poţi lua aminte şi în cazul ignoranţilor care se risipesc prin înstrăinare. Şi dacă doar iubirea pentru frumos poate fi leacul ignoranţilor care par legaţi la ochi, atunci cum îi poţi dezlega? Nu ştiu dacă îi pot ierta, însă eu cred că trebuie să îşi ceară iertare lor înşişi. Eu mi-am cerut iertare propriei persoane şi încă nu ştiu dacă mă pot ierta. Dar până atunci îmi lăcrimează dorinţa de a privi o lumea mai curată.

Poţi rătăci drumuri, însă nu te rătăci de propria persoană fiindcă atunci lanţurile ignoranţei te vor strânge cumplit izolându-te de cunoaştere si iubire. Iar timpul se măsoară prin iubire şi cunoaştere. De aceea ignoranţii doar există şi nu trăiesc cu adevărat.

Eseul face parte din volumul Rătăciri şi regăsiri.

Dacă v-a plăcut mai puteţi citi Cum şi ce arată indiferenţa.