Cum şi ce arată indiferenţa
Indiferenţa sau nepăsarea este cea mai grea haină pe care o poate îmbrăca omul. Pentru a construi o lume mai bună e nevoie de implicare. E nevoie de suflet şi voinţă. Când acestea lipsesc vorbim de o formă tristă de rătăcire care denaturează fiinţa şi sfidează tot ceea ce o inconjoară: fie că e vorba de frumuseţi, fie că e vorba de suferinţe.
Opusul dragostei nu este ura, ci indiferenţa, spunea memorabil Elie Wiesel. Consider că este un aforism plin de adevăr deoarece indiferenţa exprimă absenţa dragostei. Dar de la ce acest aforism mai pot lua naştere şi altele ca apoi să definim indiferenţa. Opusul voinţei nu înseamnă rea-voinţă, ci indiferenţă. Opusul credinţei nu înseamnă rea-credinţă, ci indiferenţă. Astfel, vorbim de absenţa implicării şi a oricăror alte sentimente. Aceasta este indiferenţa. Nu mai e nici foc, nici stare, nici trăire. E cea mai tristă absenţă. De aceea nu este nici opusul urii, fiindcă ura e o stare, un foc care mocneşte. Dar indiferenţa nu se zbuciumă şi nici nu se agită. Ea de fapt nu arată şi nu exprimă nimic.
Când primeşti iubire din partea cuiva, atenţie şi dăruie şi răspunzi cu indiferenţă atunci se poate spune că porţi cea mai grea haină. Poate nu îi poţi răspunde cu iubire sau aceeaşi iubire, însă e nevoie de recunoştinţă sau măcar o preţuire. Nu poţi lăsa neobservat cel mai frumos sentiment uman care, de altfel, este şi nepreţuit. Această trăire merită respect. Este fundamental să-i respectăm pe cei care ne iubesc şi ne dedică timp preţios din viaţa lor. Gândiţi-vă câţi oameni sunt singuri şi cerşesc la un moment alături de cineva care să îi preţuiască. Nu trebuie să se ajungă la singurătate pentru a înţelege cu adevărat preţul iubirii. Cel care nu vede iubirea care i se oferă se poate numi orb. Cel care nu aude cuvintele frumoase din jur său se poate numi surd. Şi, nu în ultimul rând, cel care nu simte iubirea pe care o primeşte se poate numi doar fiinţă, nu om. Aşa arată indiferenţa: o umbră fără simţuri. Şi nimic nu e mai trist decât să rămâi fără simţuri. Neiubind vei ajunge prizonierul singurătăţii: cea mai tristă rătăcire.
Neiubirea este devastatoare. Mai ales într-o relaţie. Dacă iubeşti dar nu primeşti iubire înseamnă că sentimentele tale nu sunt preţuite şi trebuie să îţi cauţi împlinirea în altă parte. Lângă altă persoană care îţi poate oferi sentimente. Nu te minţi singur. Nu trăi doar în aşteptare. Dragoste cu sila nu se poate şi trebuie să înţelegem asta până nu e prea târziu. Să nu te pedepseşti niciodată cu indiferenţa altuia. Poate că iubirea te aşteaptă în alt loc. Dar timpul nu te aşteaptă niciodată. Trebuie să trăieşti cu intensitate şi lângă oameni care îţi împărtăşesc sentimentele. De asemenea, nu pedepsi pe nimeni cu indiferenţă. Dacă nu poţi oferi cuiva sentimente sau ceea ce merită fii sincer cu acea persoană şi cu tine însuţi. Caută iubirea şi regăsirea în altă parte. Te vei pedepsi altfel şi vei cunoaşte doar nefericiri.
Când eşti indiferent faţă de probleme societăţii, de natură, artă şi celalalte frumuseţi universale înseamnă că te-ai rătăcit de tine însuţi şi de lumină, iar deznodământul este cumplit. Îţi aplici cea mai grea pedeapsă. Condamnarea la întuneric. Natura şi Dumnezeu ne oferă Iubire şi Lumină în mod cert. Poate că ne putem îndoi de iubirea altora faţă de noi, însă când vorbim de Cer şi natură atunci nu mai este niciun dubiu. Le datorăm iubire nemăsurată.
Să vezi în jurul tău lacrimi şi suferinţă şi să întorci spatele cu nepăsare înseamnă o inconştienţă fără margini. Ochi goi, suflet rece şi singurătate interioară. Sufletul se schilodeşte când îşi pierde umanitatea şi credinţa. Dacă nu auzi strigătele de ajutor ale celor necăjiţi sau ale naturii atunci vorbim de cea mai crudă indiferenţă. Şi de un egoism inconştient. Ca să îţi fie bine trebuie să fie bine şi în jurul tău şi în lumea în care trăieşti. De aceea trebuie să te implici şi să faci tot ce îţi stă în putinţă pentru a face această lume mai frumoasă şi mai caldă.
Ţara arde şi baba se piaptănă, spune un cunoscut proverb. Deşi termenul ţară este metaforic şi include tot ceea ce ne înconjoară, cred că e cazul să analizăm şi semnificaţia lui concretă. Când ţara ta este lovită şi semenii tăi suferă, atunci e nevoie de implicare. E vremea vindecării noastre şi vremea dragostei de neam. Şi asta necesită implicare. E adevărat că politica are doar interese şi la noi în ţară nu prea se face, însă nu de asta e nevoie. Nu trebuie să fii politician. Trebuie să fii OM. Să te informezi mereu despre ceea ce se întâmplă în ţara ta, în jurul tău şi să iei măsuri. E vorba de altă politică. Cea a fiinţei umane. Salvarea stă în braţele noastre. Dar ea înseamnă voinţă, nu nepăsare. E cert că lucrurile nu se pot schimba uşor, dar dacă tratăm cu indiferenţă problemele din ţară atunci o condamnăm la prăbuşire. Mai ales dacă se recurge la violenţă. Nu despre o astfel de implicare e vorba. Violenţa ne dezbină şi distruge echilibrul acestei lumi. Este o armă primitivă. Trebuie să fim uniţi şi să luptăm pentru echilibrul acestei ţări. Indiferenţa faţă de ea are consecinţe devastatoare. Trebuie să ne iubim ţara aşa cum ne iubim familia. România este patria mea, restul sunt doar ţări, spunea memorabil Octavian Paler. Patria este un simbol, nu un simplu cuvânt. Şi pentru ea merită să ne implicăm cu ardoare şi devotament. Dacă ei nu îi este bine, cu siguranţă nu ne va fi nici nouă.
Tot Octavian Paler afirmă că nimic durabil nu se poate întemeia pe indiferenţă . Sunt perfect de acord. Cu indiferenţă nu se poate clădi nimic. Se ridică doar o barieră către ceilalţi. Ea este temelia rătăcirii şi nu a progresului. Te izolează de frumuseţile universale, de sentimente, de natură, credinţă sau artă.
Dacă într-o relaţie se ajunge la indiferenţă atunci înseamnă că s-a năruit. Dacă cineva este indiferent cu cei aflaţi în suferinţă sau cu natura înseamnă că s-a năruit lăuntric. Iubirea este una din marile bogăţii ale sufletului. La fel şi credinţa. De aceea, indiferenţa este sărăcie interioară fiindcă ea exprimă absenţa celor mai frumoase comori din noi.
Trebuie să fii prezent. Trebuie să oferi. Un zâmbet, o vorbă frumoasă, o mână de ajutor la nevoie. Trebuie să dovedeşti oricând umanitate. Fără ceea ce ne defineşte ca oameni se vor stinge luminile şi vom ajunge pe cele mai întunecate căi ale nefericirii. Indiferenţa este opusul umanităţii.
Nu absenta niciodată de pe scena vieţii acolo unde frumuseţile şi tristeţile au propriul lor spectacol. Admiră sau întinde o mână de ajutor. Implică-te cu devotament. Nu abandona voinţa şi credinţa. Iubeşte şi oferă celor care au nevoie, dar şi celor care îţi fac viaţa mai frumoasă. Numai aşa vom construi o lume mai bună şi mai caldă. Numai aşa vom putea alunga întunericul.
Eseul face parte din volumul Rătăciri şi regăsiri.
Dacă v-a plăcut acest eseu mai puteţi citi Ignoranţa sau abandonarea de sine.
Migely
7 februarie 2019 @ 9:54
Profund! Felicitări!… și eu sunt de părere ca indiferenta ucide.
Ignoranţa sau abandonarea de sine — Alexandra Mihalache
1 iunie 2019 @ 18:51
[…] Dacă v-a plăcut mai puteţi citi Cum şi ce arată indiferenţa. […]