Dezamăgire

La uşă bate iar dezamăgirea
Când nu m-am pregătit de musafiri,
Dar nu mă iartă, şi-a impus sosirea,
Măcar un ceas să stăm la povestiri.

Un ceai amar şi-mi spune pe-ndelete
Motivul pentru care a venit,
Că mi-a adus o geantă de regrete
Atât de grea încât s-a istovit.

-De ce-ai avut pretenţii de la lume?
Să nu mai ai vreun fel de aşteptări,
Tu eşti persoana care să-şi asume
Că ai crezut orbeşte în schimbări.

Schimbarea nu e însă la oricine,
Sunt oameni care nu au caracter,
De ce-ai spera că omul îşi revine
Când e secat de scrupule şi cer?

Fără valori şi fără de căinţă
Îţi vor ieşi în cale fel de fel,
De ce-ai spera că este cu putinţă
Să faci dintr-o ruină un model?

De ce-ai spera că nu mai e trădare
Când lăcomia râde peste tot
Şi ţine lecţii corespunzătoare
Acelora ce-n înşişi nu mai pot?

De ce-ai mai aştepta recunoştinţă
Sau magica schimbare de la ei,
Tu chiar nu vezi că nu e conştiinţă
Şi lumea se îneacă de mişei?

Sunt oameni care fug şi de iubire,
Tu vei vedea pe mulţi cum vor fugi,
Dar trebuie să crezi cu dăruire
Şi ce-i al tău soseşte într-o zi.

Să ai pretenţii numai de la tine,
Om să rămâi mereu, cu orice preţ,
Căci caracterul între discipline
A fost şi este actul cel măreţ.

Nu vreau să vin în vizite prea dese
Şi ia aminte ce te-am învăţat,
Doar de schimbarea ta să îţi mai pese
Şi să accepţi că omu-i cu păcat.

Şi a plecat apoi dezamăgirea,
Nu mi-a lăsat alte instrucţiuni
Şi-am înţeles care-i orânduirea:
Schimbarea e la mine-n raţiuni.